Recenzie #6: "Minciuna" de Andrew Wilson

Când acceptă în Veneţia slujba de asistent al scriitorului izolat Gordon Crace, Adam Woods nu bănuieşte că va sfârşi prin a scrie biografia lui Crace. Şi nici nu se aşteaptă la asemănarea stranie dintre el şi fostul chiriaş al lui Crace, care murise în condiţii misterioase cu zeci de ani în urmă. Însă când dorinţa sa de a scrie o carte despre viaţa lui Crace se transformă într-o obsesie care îl va duce de la canalele murdare ale Veneţiei până în sălile unei mari şcoli publice engleze, începem să avem senzaţia tulburătoare că Adam nu e deloc ceea ce credem noi...

 

Romanul spune povestea zbuciumului permanent cu care se confruntă mintea şi sufletul unui scriitor încă de când îşi descoperă harul şi până închide ochii pentru vecie.

Adam Woods este, din punctul meu de vedere, un personaj haotic, a cărui personalitate este tot mai greu de descifrat pe măsură ce înaintăm cu lectura. În ciuda împotrivirii părinţilor, pleacă la Veneţia să dea lecţii de engleză băiatului unei familii italiene şi, în paralel, să lucreze la viitorul său roman. Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi, curând, Adam devine asistentul bătrânului scriitor Gordon Crace. Şi de aici începe adevărata poveste, pentru că Adam se trezeşte în mijlocul unei enigme ce-l bântuie pe Crace de mai bine de treizeci de ani, iar, inevitabil, curiozitatea înnăscută a băiatului îl împinge spre inițierea unei anchete proprii.

Cartea este structurată în trei capitole, în care naraţiunea subiectivă decurge lin, încă de la primele pagini. Situaţia se schimbă abia în ultimile cinci file, când atât cititorul, cât şi Adam, trăiesc singura fărâmă de dinamism care le este oferită pe întreg parcursul romanului.

„Să citeşti Minciuna e ca şi când te-ai plimba pe podeaua mişcătoare a unei case bântuite dintr-un parc de distracţii.” (Val McDermid)

Poate fi adevărat, însă numai dacă te referi la firul narativ, nu şi la stilul specific britanicilor. În genere, de câte ori am citit un roman scris de un englez, m-am pregătit să caracterizez opera cu un singur cuvânt – sec. Şi regula se aplică şi aici, numai că lui Wilson i-a reuşit „povestea” întortocheată, încadrând astfel romanul în categoria thriller psihologic.

O singură frază mi s-a părut cu adevărat memorabilă, şi anume:

„Moartea are zece mii de uşi prin care să iasă oamenii.”

Recenzie #5: "Detectivul Alex Cross" de James Patterson

Alex Cross era o stea în ascensiune în poliţia din Washington, D.C. când un necunoscut i-a împuşcat soţia, pe Maria, chiar în faţa lui. A renunţat la răzbunare când şi-a dat seama că trebuie să se ocupe de copiii lui, care rămăseseră fără mamă. Peste ani, Alex face o schimbare în viaţa lui. După ce pleacă din FBI, lucrează din nou ca psiholog. Viaţa lui alături de cei dragi pare să fie din nou în ordine. Are chiar şansa de a-şi face o prietenă. Dar apoi, fostul partener al lui Alex, John Sampson, îi cere o favoare. Este pe urmele unui violator în serie, unul al cărui mod brutal de operare include ameninţarea victimelor cu fotografii terifiante. Cross şi Sampson au nevoie de declaraţiile acestor femei pentru a-l putea prinde pe violator, dar victimele refuză să le dezvăluie ceva despre agresor. Când unul dintre cazuri sugerează o legătură cu moartea Mariei, Alex ar putea avea ocazia de a-l prinde pe uciga­şul soţiei sale. Va avea oare şansa de a face în sfârşit dreptate? Sau este vorba doar despre obsesia lui?  Romanul a fost ecranizat în 2012.

Scris cu aceeaşi măiestrie ca şi restul romanelor din serie, „Detectivul Alex Cross” reuşeşte să doboare standardul de suspans cu care am fost obişnuiţi până acum.

Fiind al doisprezecelea roman din seria „Alex Cross”, ne sunt prezentate evenimente ce fac parte din trecutul fostului agent FBI, a cărui viaţă încă este marcată de dezastrul dispariţiei timpurii a soţiei sale. Cariera lui Cross era în plină ascensiune, fusese supranumit „Ucigaşul de Dragoni”, iar familia era pe cale să i se îmbogăţească, în curând, cu încă un membru. Dar într-o seară, în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de soţ iubitor, luându-o pe Maria de la serviciu, un necunoscut a împuşcat-o. De când și-a dat ultima suflare în braţele sale, Cross a devenit o umbră, singurul motiv pentru care merita să trăiască fiind cei trei copii. În paralel ne este relatată şi viaţa lui Michael Sullivan, poreclit şi „Măcelarul”, om al Mafiei şi care se face vinovat de o serie de violuri şi crime înfăptuite cu sânge rece.

La zece ani după moartea soţiei sale, Alex Cross vestea că un proaspăt „client” de-al FBI-ului are informaţii în legătură cu identitatea criminalului. Însă lui Cross, în momentul în care întră în incinta închisorii, îi ajunge la urechi vestea că posibilul informator şi-a găsit sfârşitul mai repede decât şi-ar fi propus.

Din acel moment, începe o cursă contra cronometru, de care îi este frică lui Cross, dar în pofida acestui lucru, este implicat. Să fie Măcelarul ucigaşul Mariei, sau cineva, după zece ani, încă îi urmăreşte mişcările din umbră?

Naraţiunea evoluează pe două planuri: subiectivă, venită din partea lui Cross şi obiectivă, ce urmăreşte pas cu pas activitatea Măcelarului. În ciuda stilului uşor grăbit al lui James Patterson, acesta reuşeşte în cele din urmă să creeze un personaj cu trăsături fine de caracter, ce nu se poate compara cu relicvele ce s-au numit odată „detectivi” şi din care nu a mai rămas decât numele. Alex Cross este pe de-o parte tipul profesionist, capabil să soluţioneze cu succes fiecare problemă ce i se iveşte în cale, iar de cealaltă parte, un familist convins, reuşind să se rupă de problemele din afară şi să fie un tată adevărat.

Finalul romanului nu a fost o surpriză pentru mine, cititoare fidelă a lui Patterson, însă pe voi, mai mult ca sigur, vă va convinge să deveniţi fan al stilului autorului:

„Apoi telefonul sună ca o alarmă şi sar repede şi mă grăbesc în hol. Îl iau de pe suportul şubred.

-         Reşedinţa familiei Cross, răspund eu, în spiritul zilei.

-         A avut loc o crimă, aud şi simt un gol în stomac.

Aştept un moment înainte să zic ceva.

-         De ce mă sunaţi pe mine? Întreb eu.

-         Pentru că eşti doctorul Cross, iar eu sunt criminalul.”

Recenzie #4: "Numere" de Rachel Ward

 

Atunci când vezi numerele tuturor, viaţa nu este uşoară. Jem nu a ştiut întotdeauna ce înseamnă acele numere, însă acum patru ani, moartea mamei sale în urma unei supradoze de heroină a făcut ca totul să fie mai clar. Numărul pe care Jem îl vede atunci când priveşte pe cineva în ochi nu este nimic altceva decât data morţii acelei persoane. Nu e de mirare că Jem a dus o viaţă de izolare până să îl cunoască pe Spider, un băiat cu totul haotic, dar care e dispus să lupte pentru ea. În timpul unei excursii la Londra, Jem vede moartea în ochii unor turişti, chiar în acea zi. Groaza care o cuprinde odată cu această realizare o face să fugă cât mai departe de acel loc, însă decizia pripită îi propulsează atât pe ea, cât şi pe Spider în capul listei de suspecţi ai atacului terorist ce a urmat imediat. Un thriller de debut captivant, îndrăzneţ, cu un final complet imprevizibil.

 

Rachel Ward debutează în forţă cu un roman menit să te pună pe gânduri încă de la prima pagină citită. Autoarea creionează o lume în care, mai mult ca sigur, niciunul dintre noi nu s-ar dori să se afle, o lume care abundă în sărăcie, întâmplări nefericite, afaceri ilegale şi finaluri triste.

Jem are cincisprezece ani şi, de la moartea mamei sale încearcă să ducă o viaţă mai bună. Dar se pare că toate lucrurile sunt împotriva ei – inclusiv ea însăşi. Jem este specială, în ciuda faptului că ea refuză să creadă acest lucru. Dar special nu înseamnă întotdeauna ceva bun, nu? Când priveşti pe cineva în ochi, încerci să descoperi ce fel de om este, însă Jem reuşeşte să le vadă data în care îşi vor găsi sfârşitul în această lume. Alături de Spider, un adolescent de culoare, hiperactiv, înalt de 1,90 m, trăieşte aventura vieţii sale – ia parte la un atac terorist, amândoi se află în capul listei de suspecţi, fuge de poliţie şi în acelaşi timp şi de bărbatul cu faţa tatuată, omul de încredere al celui de la care Spider a furat o sumă consistentă de bani. Sfârşitul, deşi poate părea previzibil, reprezintă, de fapt, începutul unei noi aventuri, ce este relatată în cel de-al doilea roman al trilogiei.

Fiind vorba de naraţiune subiectivă, ne este permis să înţelegem mai bine viaţa lui Jem şi, totodată, să luăm direct parte la destinul cu care se chinuie fata.

„ Te obişnuieşti cu cineva, ba începe să-ţi placă, apoi pleacă. În cele din urmă toţi pleacă.”

Fiind povestită din perspectiva unei puştoaice de cincisprezece ani, limbajul nu este unui greu de descifrat, nelipsind totodată şi replicile pline de umor, specifice cărţilor în acest gen.

În ciuda faptului că se încadrează în categoria Young Adult, „Numere” reuşeşte să distrugă barierele impuse şi să treacă uşor şi în genurile thriller şi romance.  Încercările lui Jem de a schimba destinul pecetluit al prietenului său, răsturnările de situaţie prin care trec cele două personaje, precum şi impresia permanentă că nimic nu are să se îmbunătăţească fac ca acest roman să se încadreze în categoria acelora ce sunt capabile să binedispună orice cititor dornic să părăsească, pentru câteva sute de pagini, monotonia de zi cu zi.