Highway to Hell

Orice început are şi un sfârşit.

Cuvintele aparent lipsite de sens la acea vreme ale profesoarei îmi scormonesc prin judecată, încercând să găsească impulsul de care este nevoie pentru ca să mă mişc din loc. Dacă înainte am avut dubii, ei bine, acum sunt sigură. La capăt de drum există un „sfârşit” şi inevitabil fiecare muritor de rând o să dea de el la un moment dat. Tuturor le este teamă de el, fie că îşi dau seama sau nu. Iar eu plănuiesc să-l fentez – în caz că are ceva planuri pentru mine.  Şi tocmai de asta, trebuia să o iau la pas. Să descopăr încetul cu încetul lucruri noi, înainte să se declanşeze finalul.

Din camera alăturată, prin peretele subţire, încep să se audă zgomote specifice momentelor când tata este dus departe de realitatea dură ce ne înconjoară. Nu au fost puţinele dăţi în care am conştientizat că realitatea lui este cu totul şi cu totul diferită de cea a mea. La sfârşitul unei zile el se poate mândri cu salvarea unei vieţi sau se culcă cu remuşcarea că nu a putut-o salva. Deşi nu l-am întrebat niciodată ştiu că aşa e. Stau în preajma lui de şaptesprezece ani şi asta îmi confirmă spusele – realităţile noaste sunt paralele.

Mă salt în capul oaselor, având aceeaşi ameţeală spontană ca de fiecare dată când mă ridic de la orizontală şi îmi trag rucsacul îndesat sub pat. În mare parte, stă pregătit de vreo săptămână – în cele două dăţi în care mâna a dat să-i apuce mânerul, degetele mi s-au chircit involuntar. Mi-am zis că poate nu era acela momentul oportun. Lăngâ se află lista cu lucrurile pe care mi le notasem a fi necesare şi care, după o privire mai atentă, îşi găseşte locul pe iarba uscată din spatele casei. Îmi leg şireturile şi mă asigur că nu am uitat nimic. Deodată camera-mi pare pustiită. Să fie oare din cauză că nu îmi mai sunt lucrurile aruncate pe peste tot? Când o să mă întorc, lucrurile vor reveni la normal. Dacă mă mai întorc.

Scutur din cap - un obicei prost de care nu pot să scap – încercând să-mi alung gândurile morbide caracteristice şi apăs clanţa, pătrunzând în bezna din restul casei. E trecut de ora trei şi jumătate, iar lătratul câinelui vecinilor se aude în surdină. Totuşi, asta nu este îndeajuns pentru a-mi deştepta tatăl. Bâzâitul unui ţânţar îi dă târcoale urechii stângi şi cu greu mă abţin din a mă împiedica până înapoi, în camera mea. Pe şestache flutur din mână pe la nivelul feţei şi înaintez spre locul în care mi se află „biletul” de plecare.

Regulile impuse de tata sunt clare: cheile de la maşină trebuie să stea în locul stabilit de el. Încă de când a aflat că vreau să dau pentru carnet a strâmbat atât de tare din nas, încât am crezut că încearcă o nouă mimică. După lupte seculare, am reuşit să fac rost de o sumă frumuşică şi să-mi achiziţionez un Ford la mâna a doua, bineînţeles. Şi chiar şi atunci, în loc să fie mândru că sunt printre puţinii tineri din orăşel care se pricep la condus o maşină, a refuzat să-mi vorbească trei zile. Şi ar mai fi stat el îmbufnat mult şi bine, dacă nu l-ar fi convins mătuşa Ann să-mi dea o şansă. De altfel, nu am avut niciodată o relaţie foarte apropiată cu tata. El are treabă cu bisturiul, iar eu cu nimic concret.  Toate lucrurile interesante se ţin departe de mine şi mărturisesc că nici nu am avut vreun gând să le atrag în vreun fel.Pur şi simplu nu ştiu ce vreau de la viaţă. Dar acum sunt pe cale să aflu.

Sprijin rucsacul de perete şi îmi ciulesc urechile. Obişnuiesc să-i blestem sforăitul. Atunci când îşi termină tura după miezul nopţii, adică o dată la trei zile, mă asigur să am şomoioagele de vată pregătite pe noptieră, altfel orele de odihnă îmi sunt compromise. În noaptea asta a ajuns chiar mai târziu decât de obicei. Mă asigur că vioiciunea sunetelor agasante este constantă şi întredeschid uşa, aruncându-mi un ochi prin cameră. Camera are aceleaşi dimensiuni cu a mea, numai că lucrurile sunt aranjate altfel şi pare mult mai mare. Lumina lunii se oglindeşte în metalul cheilor. Tiptil-tiptil, mă strecor pănă la noptiera din lemn de mahon şi scot biletul împăturit din buzunarul pantalonilor scurţi. Apuc cu grijă cheile de la maşină, astfel încât să nu zdrăngăne şi atenţia îmi este atrasă de bancnota ieşită din portmoneul din piele. Banii mei nu sunt nicidecum suficienţi pentru planurile mele de şedere în Tucson, aşa că încep să cotrobăi prin el. Iau tot ce găsesc,  iar conşniinţa mă mustrează deoarece ştiu că nu avem o situaţie financiară excelentă. Nu în acest orăşel uitat de lume, parcă. Cu toate astea, îl las cu nişte mărunţiş, sperând că o să-i ajungă până să-şi ia salariul. Mă îndrept de spate şi palmele mi se umezesc de emoţie, conştientizând că singurul zgomot din cameră este bubuitul inimii mele. Şi niciun sforăit. Nu ma clintesc şi încerc să-i desluşesc prin beznă expresia feţei. Pleoapele sunt lăsate, iar gura larg deschisă. Aşa se explică liniştea.

O să fie vai şi amar de mine când o să mă întorc acasă. Dar măcar am garanţia că nu o să mă caute. Nimeni nu m-ar urma în singurul loc în care m-aş putea duce. De fapt, părinţi, profesori, vânzătorii de la chioşcurile de ziare, toţi îşi atenţionează copiii şi îi previn să nu se apropie de locul profanat.

Şi eu chiar vreau să plec? Da, am nevoie de o schimbare.

Odată ce iau prima gură de aer curat, simt cum scap de toată tensiunea acumulată pe parcursul orelor ce au trecut. Cu toate astea, fruntea îmi este acoperită de broboane de transpiraţie, de parcă tocmai m-am întors de la maraton. Spre deosebire de înăuntru, aici aerul este răcoros şi mă simt ca scăpată din colivie. Este o senzaţie mai mult decât binevenită. O tai prin iarbă şi simt pe gleznele picioarelor apa rece rămasă agăţată pe firicele de la ultima udare. Obişnuiam să ud în fiecare seară de vară întreaga peluză, asta până ce i-a venit tatei ideea genială de a monta stropitori automate. Chiar nu am idee cum au ajuns pliantele publicitare pe biroul său...

Mă grăbesc să ajung la maşină, înainte ca vreun vecin, care suferă de insomnie, să mă vadă şi să dea alarma. Aici nu contează dacă eşti copilul celui ce locuieşte la trei străzi distanţă sau un necunoscut – ceea ce este puţin cam neobişnuit, pentru că toată lumea cunoaşte pe toată lumea – este de datoria fiecăruia să prevină orice tendinţă de abatere, pentru a nu exista consecinţe.

Camioneta se află parcată în faţa aleei ce desparte casa mea de cea a familiei Burnell. Câinele lor, aflat în curtea din spatele casei, încă latră şi se pare că pe nimeni nu deranjează. Ultimii paşi până la maşină aleg să-i parcurg cu spatele, aruncând o privire asupra casei pe care o părăsesc. Deşi nu plănuiesc să lipsesc prea mult, îmi va fi dor de locşorul în care obişnuiam să-mi pretrec după-amiezile călduroase de vară. În spatele caselor se află o pădure şi s-a întâmplat adeseori să mă prindă întunericul stând acolo.

Când dau să mă întorc îmi oprim cu greu ţipătul ce e pe cale să se propage în întregul cartier. În mod normal, aş fi fost tentată să o iau la fugă şi să mă închid în cameră, dar picioarele nu reacţionează. Clipesc des, încercând să-mi înlătur lacrimilece mi-au împânzit privirea, iar inima începe să revină la bătăile normale, ritmice. Trupul celui ce stă la un metru în faţa mea începe să tremure şi-mi dau seama că râde de mine.

-          Ce anume vrei, Seth?

Îşi înăbuşe hohotul de râs şi îşi ridică braţul drept. Nu ştiu ce să înţeleg exact când îi văd ghiozdanul cu care vine şi la şcoală şi pe care îl are din clasa a opta. Mă mir cum de mai rezistă bietul ghiozdan.

-          Îmi pare rău, nu dau meditaţii.

 Îmi încerc sarcasmul, în ciuda faptului că ştiu prea bine că nu are să meargă. Ironia de care dă dovadă este cunoscută în întregul cartier şi cu toate astea, am reuşit să mă ţin departe. Până acum.

-          Mă laşi să vin cu tine, sau trezesc tot cartierul.

Nu, nu, nu. Cum de a ştiut? Şi acum mă şantajează cu asta. Dau drumul rucsacului, ce se loveşte de podea şi-mi încrucişez mâinile la piept. În copilărie, obişnuiam să ne întâlnim mai mulţi copii şi să mergem să jucăm fotbal pe un teren aflat în apropiere de întrarea în pădure.  Am fost cu Seth în echipă de fiecare dată şi chiar ne-am distrat. Apoi, dintr-o dată a încetat să mai vină să joace, iar la şcoală a devenit un retras. Şi aşa este şi acum, numai că odată cu trecerea anilor şi-a dezvoltat caracterul  zeflemitor cu nuanţe de mitocănie.

Şi apoi, îmi aduc aminşe de bunica lui, doamna Jance, o băbuţă drăguţă şi amuzantă care-şi iubeşte nepotul  din tot sufletul. Ar fi un nenorocit să-i facă asta!

-          Nu poţi să-ţi laşi singură bunica. Este bolnavă!

Şoptesc, deşi în realitate mi-aş dori să urlu de mânie.

-          O să fie bine până mă întorc. De altfel, i-am lăsat un bilet. O să se bucure de liniştea ce i se cuvine.

Mă gândesc la bucata de hârtie pe care am lăsat-o pe noptiera tatălui meu, pe care am înşirat câteva propoziţii anapoda.

-          O să sufere, spun, raportându-mă atât la bunica lui Seth cât şi la tata.

Scutur din cap şi-mi îndrept atenţia asupra lui Seth. Înfăţişarea sa emană pericol, iar eu nu vreau să-mi asum niciun risc, deocamdată. Aş putea să-l uit pe la vreo benzinărie. Pocneşte din degete şi tresar. Aşteaptă un răspuns şi i-l ofer pe unicul de care dispun în acest moment.

-          Urcă!

Colţurile gurii i se ridică, afişând un zâmbet triumfător. Îmi dau ochii peste cap şi oftez. Speram ca viaţa să mi se schimbe înceva bine, dar se pare că mai am de lucru. Odată ajunsă în faţa volanului, îmi arunc rucsacul pe bancheta din spate, aterizând peste cel al lui Seth. Întroduc cheile în contact şi cobor geamurile, simţind că mă sufoc de emoţie. Maşina o ia din loc, fără să facă figuri – a avut perioadele ei – şi o iau cu viteză spre ieşirea din orăşel, astfel încât, nici dacă ar vrea să nu ne mai prindă, să ne întoarcă din drum.

Nu reuşesc să mă abţin şi privesc în oglinda retrovizoare la ultimile case, de la marginea orăşelului. Nu-mi va părea rău că am făcut-o şi nu voi plânge. Lumina lunii se oglindeşte pe capota maşinii, iar într-un fel mă calmează. Refuz să-mi mut privirea de la drum şi să mi-o îndrept spre cel ce stă pe scaunul din dreapta mea şi totuşi nu mă pot abţine şi zic:

-          Dă-ţi picioarele jos de pe bord. Este maşina mea, aşa că eu fac regulile, Seth.

Dar el nu reacţionează. Curând îmi dau seama că a adormit ca un nesimţit şi că tenişii jegoşi nu o să i se dea jos de pe bord în curând. Dar şi mie îmi este somn, căci n-am mai închis un ochi de mai bine de douăzeci de ore. Trag maşina pe dreapta, blochez uşile, salt geamurile şi-mi las scaunul pe spate până la refuz. În clipa următoare mă desprind de realitate, iar totul devine negru.

Continuarea aici.