No emotional attachments

Am atâtea despre care să scriu, vreau să fac atâtea chestii, mă pricep la câteva lucruri. Vreau să postez periodic pe nenorocitul ăsta de blog. Acum. Mâine. Poimâine şi de fiecare dată când o să am timp. Acum am timp. Dar mi-am pierdut cuvintele.

A kind of

Highway to Hell

Orice început are şi un sfârşit.

Cuvintele aparent lipsite de sens la acea vreme ale profesoarei îmi scormonesc prin judecată, încercând să găsească impulsul de care este nevoie pentru ca să mă mişc din loc. Dacă înainte am avut dubii, ei bine, acum sunt sigură. La capăt de drum există un „sfârşit” şi inevitabil fiecare muritor de rând o să dea de el la un moment dat. Tuturor le este teamă de el, fie că îşi dau seama sau nu. Iar eu plănuiesc să-l fentez – în caz că are ceva planuri pentru mine.  Şi tocmai de asta, trebuia să o iau la pas. Să descopăr încetul cu încetul lucruri noi, înainte să se declanşeze finalul.

Din camera alăturată, prin peretele subţire, încep să se audă zgomote specifice momentelor când tata este dus departe de realitatea dură ce ne înconjoară. Nu au fost puţinele dăţi în care am conştientizat că realitatea lui este cu totul şi cu totul diferită de cea a mea. La sfârşitul unei zile el se poate mândri cu salvarea unei vieţi sau se culcă cu remuşcarea că nu a putut-o salva. Deşi nu l-am întrebat niciodată ştiu că aşa e. Stau în preajma lui de şaptesprezece ani şi asta îmi confirmă spusele – realităţile noaste sunt paralele.

Mă salt în capul oaselor, având aceeaşi ameţeală spontană ca de fiecare dată când mă ridic de la orizontală şi îmi trag rucsacul îndesat sub pat. În mare parte, stă pregătit de vreo săptămână – în cele două dăţi în care mâna a dat să-i apuce mânerul, degetele mi s-au chircit involuntar. Mi-am zis că poate nu era acela momentul oportun. Lăngâ se află lista cu lucrurile pe care mi le notasem a fi necesare şi care, după o privire mai atentă, îşi găseşte locul pe iarba uscată din spatele casei. Îmi leg şireturile şi mă asigur că nu am uitat nimic. Deodată camera-mi pare pustiită. Să fie oare din cauză că nu îmi mai sunt lucrurile aruncate pe peste tot? Când o să mă întorc, lucrurile vor reveni la normal. Dacă mă mai întorc.

Scutur din cap - un obicei prost de care nu pot să scap – încercând să-mi alung gândurile morbide caracteristice şi apăs clanţa, pătrunzând în bezna din restul casei. E trecut de ora trei şi jumătate, iar lătratul câinelui vecinilor se aude în surdină. Totuşi, asta nu este îndeajuns pentru a-mi deştepta tatăl. Bâzâitul unui ţânţar îi dă târcoale urechii stângi şi cu greu mă abţin din a mă împiedica până înapoi, în camera mea. Pe şestache flutur din mână pe la nivelul feţei şi înaintez spre locul în care mi se află „biletul” de plecare.

Regulile impuse de tata sunt clare: cheile de la maşină trebuie să stea în locul stabilit de el. Încă de când a aflat că vreau să dau pentru carnet a strâmbat atât de tare din nas, încât am crezut că încearcă o nouă mimică. După lupte seculare, am reuşit să fac rost de o sumă frumuşică şi să-mi achiziţionez un Ford la mâna a doua, bineînţeles. Şi chiar şi atunci, în loc să fie mândru că sunt printre puţinii tineri din orăşel care se pricep la condus o maşină, a refuzat să-mi vorbească trei zile. Şi ar mai fi stat el îmbufnat mult şi bine, dacă nu l-ar fi convins mătuşa Ann să-mi dea o şansă. De altfel, nu am avut niciodată o relaţie foarte apropiată cu tata. El are treabă cu bisturiul, iar eu cu nimic concret.  Toate lucrurile interesante se ţin departe de mine şi mărturisesc că nici nu am avut vreun gând să le atrag în vreun fel.Pur şi simplu nu ştiu ce vreau de la viaţă. Dar acum sunt pe cale să aflu.

Sprijin rucsacul de perete şi îmi ciulesc urechile. Obişnuiesc să-i blestem sforăitul. Atunci când îşi termină tura după miezul nopţii, adică o dată la trei zile, mă asigur să am şomoioagele de vată pregătite pe noptieră, altfel orele de odihnă îmi sunt compromise. În noaptea asta a ajuns chiar mai târziu decât de obicei. Mă asigur că vioiciunea sunetelor agasante este constantă şi întredeschid uşa, aruncându-mi un ochi prin cameră. Camera are aceleaşi dimensiuni cu a mea, numai că lucrurile sunt aranjate altfel şi pare mult mai mare. Lumina lunii se oglindeşte în metalul cheilor. Tiptil-tiptil, mă strecor pănă la noptiera din lemn de mahon şi scot biletul împăturit din buzunarul pantalonilor scurţi. Apuc cu grijă cheile de la maşină, astfel încât să nu zdrăngăne şi atenţia îmi este atrasă de bancnota ieşită din portmoneul din piele. Banii mei nu sunt nicidecum suficienţi pentru planurile mele de şedere în Tucson, aşa că încep să cotrobăi prin el. Iau tot ce găsesc,  iar conşniinţa mă mustrează deoarece ştiu că nu avem o situaţie financiară excelentă. Nu în acest orăşel uitat de lume, parcă. Cu toate astea, îl las cu nişte mărunţiş, sperând că o să-i ajungă până să-şi ia salariul. Mă îndrept de spate şi palmele mi se umezesc de emoţie, conştientizând că singurul zgomot din cameră este bubuitul inimii mele. Şi niciun sforăit. Nu ma clintesc şi încerc să-i desluşesc prin beznă expresia feţei. Pleoapele sunt lăsate, iar gura larg deschisă. Aşa se explică liniştea.

O să fie vai şi amar de mine când o să mă întorc acasă. Dar măcar am garanţia că nu o să mă caute. Nimeni nu m-ar urma în singurul loc în care m-aş putea duce. De fapt, părinţi, profesori, vânzătorii de la chioşcurile de ziare, toţi îşi atenţionează copiii şi îi previn să nu se apropie de locul profanat.

Şi eu chiar vreau să plec? Da, am nevoie de o schimbare.

Odată ce iau prima gură de aer curat, simt cum scap de toată tensiunea acumulată pe parcursul orelor ce au trecut. Cu toate astea, fruntea îmi este acoperită de broboane de transpiraţie, de parcă tocmai m-am întors de la maraton. Spre deosebire de înăuntru, aici aerul este răcoros şi mă simt ca scăpată din colivie. Este o senzaţie mai mult decât binevenită. O tai prin iarbă şi simt pe gleznele picioarelor apa rece rămasă agăţată pe firicele de la ultima udare. Obişnuiam să ud în fiecare seară de vară întreaga peluză, asta până ce i-a venit tatei ideea genială de a monta stropitori automate. Chiar nu am idee cum au ajuns pliantele publicitare pe biroul său...

Mă grăbesc să ajung la maşină, înainte ca vreun vecin, care suferă de insomnie, să mă vadă şi să dea alarma. Aici nu contează dacă eşti copilul celui ce locuieşte la trei străzi distanţă sau un necunoscut – ceea ce este puţin cam neobişnuit, pentru că toată lumea cunoaşte pe toată lumea – este de datoria fiecăruia să prevină orice tendinţă de abatere, pentru a nu exista consecinţe.

Camioneta se află parcată în faţa aleei ce desparte casa mea de cea a familiei Burnell. Câinele lor, aflat în curtea din spatele casei, încă latră şi se pare că pe nimeni nu deranjează. Ultimii paşi până la maşină aleg să-i parcurg cu spatele, aruncând o privire asupra casei pe care o părăsesc. Deşi nu plănuiesc să lipsesc prea mult, îmi va fi dor de locşorul în care obişnuiam să-mi pretrec după-amiezile călduroase de vară. În spatele caselor se află o pădure şi s-a întâmplat adeseori să mă prindă întunericul stând acolo.

Când dau să mă întorc îmi oprim cu greu ţipătul ce e pe cale să se propage în întregul cartier. În mod normal, aş fi fost tentată să o iau la fugă şi să mă închid în cameră, dar picioarele nu reacţionează. Clipesc des, încercând să-mi înlătur lacrimilece mi-au împânzit privirea, iar inima începe să revină la bătăile normale, ritmice. Trupul celui ce stă la un metru în faţa mea începe să tremure şi-mi dau seama că râde de mine.

-          Ce anume vrei, Seth?

Îşi înăbuşe hohotul de râs şi îşi ridică braţul drept. Nu ştiu ce să înţeleg exact când îi văd ghiozdanul cu care vine şi la şcoală şi pe care îl are din clasa a opta. Mă mir cum de mai rezistă bietul ghiozdan.

-          Îmi pare rău, nu dau meditaţii.

 Îmi încerc sarcasmul, în ciuda faptului că ştiu prea bine că nu are să meargă. Ironia de care dă dovadă este cunoscută în întregul cartier şi cu toate astea, am reuşit să mă ţin departe. Până acum.

-          Mă laşi să vin cu tine, sau trezesc tot cartierul.

Nu, nu, nu. Cum de a ştiut? Şi acum mă şantajează cu asta. Dau drumul rucsacului, ce se loveşte de podea şi-mi încrucişez mâinile la piept. În copilărie, obişnuiam să ne întâlnim mai mulţi copii şi să mergem să jucăm fotbal pe un teren aflat în apropiere de întrarea în pădure.  Am fost cu Seth în echipă de fiecare dată şi chiar ne-am distrat. Apoi, dintr-o dată a încetat să mai vină să joace, iar la şcoală a devenit un retras. Şi aşa este şi acum, numai că odată cu trecerea anilor şi-a dezvoltat caracterul  zeflemitor cu nuanţe de mitocănie.

Şi apoi, îmi aduc aminşe de bunica lui, doamna Jance, o băbuţă drăguţă şi amuzantă care-şi iubeşte nepotul  din tot sufletul. Ar fi un nenorocit să-i facă asta!

-          Nu poţi să-ţi laşi singură bunica. Este bolnavă!

Şoptesc, deşi în realitate mi-aş dori să urlu de mânie.

-          O să fie bine până mă întorc. De altfel, i-am lăsat un bilet. O să se bucure de liniştea ce i se cuvine.

Mă gândesc la bucata de hârtie pe care am lăsat-o pe noptiera tatălui meu, pe care am înşirat câteva propoziţii anapoda.

-          O să sufere, spun, raportându-mă atât la bunica lui Seth cât şi la tata.

Scutur din cap şi-mi îndrept atenţia asupra lui Seth. Înfăţişarea sa emană pericol, iar eu nu vreau să-mi asum niciun risc, deocamdată. Aş putea să-l uit pe la vreo benzinărie. Pocneşte din degete şi tresar. Aşteaptă un răspuns şi i-l ofer pe unicul de care dispun în acest moment.

-          Urcă!

Colţurile gurii i se ridică, afişând un zâmbet triumfător. Îmi dau ochii peste cap şi oftez. Speram ca viaţa să mi se schimbe înceva bine, dar se pare că mai am de lucru. Odată ajunsă în faţa volanului, îmi arunc rucsacul pe bancheta din spate, aterizând peste cel al lui Seth. Întroduc cheile în contact şi cobor geamurile, simţind că mă sufoc de emoţie. Maşina o ia din loc, fără să facă figuri – a avut perioadele ei – şi o iau cu viteză spre ieşirea din orăşel, astfel încât, nici dacă ar vrea să nu ne mai prindă, să ne întoarcă din drum.

Nu reuşesc să mă abţin şi privesc în oglinda retrovizoare la ultimile case, de la marginea orăşelului. Nu-mi va părea rău că am făcut-o şi nu voi plânge. Lumina lunii se oglindeşte pe capota maşinii, iar într-un fel mă calmează. Refuz să-mi mut privirea de la drum şi să mi-o îndrept spre cel ce stă pe scaunul din dreapta mea şi totuşi nu mă pot abţine şi zic:

-          Dă-ţi picioarele jos de pe bord. Este maşina mea, aşa că eu fac regulile, Seth.

Dar el nu reacţionează. Curând îmi dau seama că a adormit ca un nesimţit şi că tenişii jegoşi nu o să i se dea jos de pe bord în curând. Dar şi mie îmi este somn, căci n-am mai închis un ochi de mai bine de douăzeci de ore. Trag maşina pe dreapta, blochez uşile, salt geamurile şi-mi las scaunul pe spate până la refuz. În clipa următoare mă desprind de realitate, iar totul devine negru.

Continuarea aici. 

-> Cast no sin here <- blog de blog

Ei bine, aici postăm (este in colaborare cu Elena) recenzii la cărţi, filme, seriale etc. Dar şi altele. Dacă aparevreun concurs, vom da ştirea mai departe aaaiiiiciiiii ^.^ Aşa că am fii foarte recunoscătoare dacă v-aţi arunca şi câte un ochi pe acolo :D Thankssss!

Recenzie #6: "Minciuna" de Andrew Wilson

Când acceptă în Veneţia slujba de asistent al scriitorului izolat Gordon Crace, Adam Woods nu bănuieşte că va sfârşi prin a scrie biografia lui Crace. Şi nici nu se aşteaptă la asemănarea stranie dintre el şi fostul chiriaş al lui Crace, care murise în condiţii misterioase cu zeci de ani în urmă. Însă când dorinţa sa de a scrie o carte despre viaţa lui Crace se transformă într-o obsesie care îl va duce de la canalele murdare ale Veneţiei până în sălile unei mari şcoli publice engleze, începem să avem senzaţia tulburătoare că Adam nu e deloc ceea ce credem noi...

 

Romanul spune povestea zbuciumului permanent cu care se confruntă mintea şi sufletul unui scriitor încă de când îşi descoperă harul şi până închide ochii pentru vecie.

Adam Woods este, din punctul meu de vedere, un personaj haotic, a cărui personalitate este tot mai greu de descifrat pe măsură ce înaintăm cu lectura. În ciuda împotrivirii părinţilor, pleacă la Veneţia să dea lecţii de engleză băiatului unei familii italiene şi, în paralel, să lucreze la viitorul său roman. Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi, curând, Adam devine asistentul bătrânului scriitor Gordon Crace. Şi de aici începe adevărata poveste, pentru că Adam se trezeşte în mijlocul unei enigme ce-l bântuie pe Crace de mai bine de treizeci de ani, iar, inevitabil, curiozitatea înnăscută a băiatului îl împinge spre inițierea unei anchete proprii.

Cartea este structurată în trei capitole, în care naraţiunea subiectivă decurge lin, încă de la primele pagini. Situaţia se schimbă abia în ultimile cinci file, când atât cititorul, cât şi Adam, trăiesc singura fărâmă de dinamism care le este oferită pe întreg parcursul romanului.

„Să citeşti Minciuna e ca şi când te-ai plimba pe podeaua mişcătoare a unei case bântuite dintr-un parc de distracţii.” (Val McDermid)

Poate fi adevărat, însă numai dacă te referi la firul narativ, nu şi la stilul specific britanicilor. În genere, de câte ori am citit un roman scris de un englez, m-am pregătit să caracterizez opera cu un singur cuvânt – sec. Şi regula se aplică şi aici, numai că lui Wilson i-a reuşit „povestea” întortocheată, încadrând astfel romanul în categoria thriller psihologic.

O singură frază mi s-a părut cu adevărat memorabilă, şi anume:

„Moartea are zece mii de uşi prin care să iasă oamenii.”

Recenzie #5: "Detectivul Alex Cross" de James Patterson

Alex Cross era o stea în ascensiune în poliţia din Washington, D.C. când un necunoscut i-a împuşcat soţia, pe Maria, chiar în faţa lui. A renunţat la răzbunare când şi-a dat seama că trebuie să se ocupe de copiii lui, care rămăseseră fără mamă. Peste ani, Alex face o schimbare în viaţa lui. După ce pleacă din FBI, lucrează din nou ca psiholog. Viaţa lui alături de cei dragi pare să fie din nou în ordine. Are chiar şansa de a-şi face o prietenă. Dar apoi, fostul partener al lui Alex, John Sampson, îi cere o favoare. Este pe urmele unui violator în serie, unul al cărui mod brutal de operare include ameninţarea victimelor cu fotografii terifiante. Cross şi Sampson au nevoie de declaraţiile acestor femei pentru a-l putea prinde pe violator, dar victimele refuză să le dezvăluie ceva despre agresor. Când unul dintre cazuri sugerează o legătură cu moartea Mariei, Alex ar putea avea ocazia de a-l prinde pe uciga­şul soţiei sale. Va avea oare şansa de a face în sfârşit dreptate? Sau este vorba doar despre obsesia lui?  Romanul a fost ecranizat în 2012.

Scris cu aceeaşi măiestrie ca şi restul romanelor din serie, „Detectivul Alex Cross” reuşeşte să doboare standardul de suspans cu care am fost obişnuiţi până acum.

Fiind al doisprezecelea roman din seria „Alex Cross”, ne sunt prezentate evenimente ce fac parte din trecutul fostului agent FBI, a cărui viaţă încă este marcată de dezastrul dispariţiei timpurii a soţiei sale. Cariera lui Cross era în plină ascensiune, fusese supranumit „Ucigaşul de Dragoni”, iar familia era pe cale să i se îmbogăţească, în curând, cu încă un membru. Dar într-o seară, în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de soţ iubitor, luându-o pe Maria de la serviciu, un necunoscut a împuşcat-o. De când și-a dat ultima suflare în braţele sale, Cross a devenit o umbră, singurul motiv pentru care merita să trăiască fiind cei trei copii. În paralel ne este relatată şi viaţa lui Michael Sullivan, poreclit şi „Măcelarul”, om al Mafiei şi care se face vinovat de o serie de violuri şi crime înfăptuite cu sânge rece.

La zece ani după moartea soţiei sale, Alex Cross vestea că un proaspăt „client” de-al FBI-ului are informaţii în legătură cu identitatea criminalului. Însă lui Cross, în momentul în care întră în incinta închisorii, îi ajunge la urechi vestea că posibilul informator şi-a găsit sfârşitul mai repede decât şi-ar fi propus.

Din acel moment, începe o cursă contra cronometru, de care îi este frică lui Cross, dar în pofida acestui lucru, este implicat. Să fie Măcelarul ucigaşul Mariei, sau cineva, după zece ani, încă îi urmăreşte mişcările din umbră?

Naraţiunea evoluează pe două planuri: subiectivă, venită din partea lui Cross şi obiectivă, ce urmăreşte pas cu pas activitatea Măcelarului. În ciuda stilului uşor grăbit al lui James Patterson, acesta reuşeşte în cele din urmă să creeze un personaj cu trăsături fine de caracter, ce nu se poate compara cu relicvele ce s-au numit odată „detectivi” şi din care nu a mai rămas decât numele. Alex Cross este pe de-o parte tipul profesionist, capabil să soluţioneze cu succes fiecare problemă ce i se iveşte în cale, iar de cealaltă parte, un familist convins, reuşind să se rupă de problemele din afară şi să fie un tată adevărat.

Finalul romanului nu a fost o surpriză pentru mine, cititoare fidelă a lui Patterson, însă pe voi, mai mult ca sigur, vă va convinge să deveniţi fan al stilului autorului:

„Apoi telefonul sună ca o alarmă şi sar repede şi mă grăbesc în hol. Îl iau de pe suportul şubred.

-         Reşedinţa familiei Cross, răspund eu, în spiritul zilei.

-         A avut loc o crimă, aud şi simt un gol în stomac.

Aştept un moment înainte să zic ceva.

-         De ce mă sunaţi pe mine? Întreb eu.

-         Pentru că eşti doctorul Cross, iar eu sunt criminalul.”

Recenzie #4: "Numere" de Rachel Ward

 

Atunci când vezi numerele tuturor, viaţa nu este uşoară. Jem nu a ştiut întotdeauna ce înseamnă acele numere, însă acum patru ani, moartea mamei sale în urma unei supradoze de heroină a făcut ca totul să fie mai clar. Numărul pe care Jem îl vede atunci când priveşte pe cineva în ochi nu este nimic altceva decât data morţii acelei persoane. Nu e de mirare că Jem a dus o viaţă de izolare până să îl cunoască pe Spider, un băiat cu totul haotic, dar care e dispus să lupte pentru ea. În timpul unei excursii la Londra, Jem vede moartea în ochii unor turişti, chiar în acea zi. Groaza care o cuprinde odată cu această realizare o face să fugă cât mai departe de acel loc, însă decizia pripită îi propulsează atât pe ea, cât şi pe Spider în capul listei de suspecţi ai atacului terorist ce a urmat imediat. Un thriller de debut captivant, îndrăzneţ, cu un final complet imprevizibil.

 

Rachel Ward debutează în forţă cu un roman menit să te pună pe gânduri încă de la prima pagină citită. Autoarea creionează o lume în care, mai mult ca sigur, niciunul dintre noi nu s-ar dori să se afle, o lume care abundă în sărăcie, întâmplări nefericite, afaceri ilegale şi finaluri triste.

Jem are cincisprezece ani şi, de la moartea mamei sale încearcă să ducă o viaţă mai bună. Dar se pare că toate lucrurile sunt împotriva ei – inclusiv ea însăşi. Jem este specială, în ciuda faptului că ea refuză să creadă acest lucru. Dar special nu înseamnă întotdeauna ceva bun, nu? Când priveşti pe cineva în ochi, încerci să descoperi ce fel de om este, însă Jem reuşeşte să le vadă data în care îşi vor găsi sfârşitul în această lume. Alături de Spider, un adolescent de culoare, hiperactiv, înalt de 1,90 m, trăieşte aventura vieţii sale – ia parte la un atac terorist, amândoi se află în capul listei de suspecţi, fuge de poliţie şi în acelaşi timp şi de bărbatul cu faţa tatuată, omul de încredere al celui de la care Spider a furat o sumă consistentă de bani. Sfârşitul, deşi poate părea previzibil, reprezintă, de fapt, începutul unei noi aventuri, ce este relatată în cel de-al doilea roman al trilogiei.

Fiind vorba de naraţiune subiectivă, ne este permis să înţelegem mai bine viaţa lui Jem şi, totodată, să luăm direct parte la destinul cu care se chinuie fata.

„ Te obişnuieşti cu cineva, ba începe să-ţi placă, apoi pleacă. În cele din urmă toţi pleacă.”

Fiind povestită din perspectiva unei puştoaice de cincisprezece ani, limbajul nu este unui greu de descifrat, nelipsind totodată şi replicile pline de umor, specifice cărţilor în acest gen.

În ciuda faptului că se încadrează în categoria Young Adult, „Numere” reuşeşte să distrugă barierele impuse şi să treacă uşor şi în genurile thriller şi romance.  Încercările lui Jem de a schimba destinul pecetluit al prietenului său, răsturnările de situaţie prin care trec cele două personaje, precum şi impresia permanentă că nimic nu are să se îmbunătăţească fac ca acest roman să se încadreze în categoria acelora ce sunt capabile să binedispună orice cititor dornic să părăsească, pentru câteva sute de pagini, monotonia de zi cu zi.