Inuyama Castle

"Emo"? Nu, nu emo.

În ultimul timp mă simt din ce în ce mai nehotărâtă, mai neîncrezătoare şi mai inutilă. Colega mea de banca ar râde de mine şi mi-aş spune ca mă transform într-o "emo". Aş râde şi eu. Nu, nu am de gând să devin vreo persoană care să poată fi încadrată în acea categorie de oameni (apropo, mai există "moda" asta?). Şi totuşi, nu mai ştiu ce am scris în postarea anterioară legată de alegerile mele în materie de facultate, dar cer e că am de gând să mă apuc de cursuri de arhitectură. Săptămâna viitoare o să mă întâlnesc cu o cunoştinţă, un arhitect. Ca să mă pună în temă şi să-ş dea cu părerea în legătură cu mine şi cu desenele mele. Ce-o ieşi, o ieşi. 

Cine, cine, ciiiiine şi-a luat permis de conducere?

Să ştie tot mapamondul: EEEUUU! :3

Skyfall quotes

[Bond enters the interrogation room to take his psychological test]

Doctor Hall: I'd like to start with some simple word associations. Just tell me the first work that pops into your head. For example, I say, "Day" and you might say...

James Bond: Wasted.

Doctor Hall: Agent.

James Bond: Provocateur.

Doctor Hall: Woman?

James Bond: Provocatrix.

Doctor Hall: M.

James Bond: Bitch.

[M sighs from the other side of the interrogation room]

Doctor Hall: Gun.

James Bond: Shot.

Doctor Hall: Murder.

James Bond: Occupation.

Doctor Hall: Country.

James Bond: England.

Doctor Hall: Skyfall.

[Bond suddenly pauses]

Doctor Hall: Skyfall.

[Continued pause]

James Bond: Done.

[Bond walks out]

Nu renunta niciodata!

1. Winston Churchill a rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până când, la vârsta de 62 de ani, a devenit prim-ministru. Mai târziu, avea să scrie: “Nu renunța niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată – în nimic, mare sau mic, măreț sau neînsemnat. Nu renunța niciodată cu excepţia cazurilor în care o faci pe considerente de onoare sau de bun simţ Niciodată, niciodată, niciodată – nu renunța niciodată.”

2. Thomas Edison era considerat de către profesorii săi “prea prost pentru a învăța ceva”. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru ca era “neproductiv”. Ca inventator, a avut 1.000 de încercări nereuşite până să inventeze becul. Când un reporter l-a întrebat “Cum v-aţi simţit eșuând de 1.000 de ori?”, Edison a răspuns: “Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”.

3. Albert Einstein nu a vorbit până la vârsta 4 ani şi nu a citit până la 7 ani. Părinţii au crezut era debil mintal, iar unul dintre profesori l-a descris ca fiind “lent la minte, pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat din şcoală şi i-a fost refuzată admiterea la Scoala Politehnică din Zurich.

4. Louis Pasteur a fost un elev mediocru, iar la lucrarea de licenţă s-a clasat pe locul al cincisprezecelea din 22 de studenți la chimie.

5. Henry Ford a dat faliment de cinci ori înainte de a reuşi cu Uzinele Ford.

6. Walt Disney a fost concediat de către un editor de ziar deoarece era “lipsit de imaginaţie şi de idei bune”. A dar faliment de mai multe ori înainte de a construi Disneyland.

7. Fred Astaire a fost catalogat astfel de către directorul MGM în fața căruia, în 1933, a dat primul test: “Nu poate juca. Nu poate cânta. Uşor chel. Poate dansa puțin”. Mai târziu, avea să spună: “Cu cât urci mai sus în carieră, cu atât îți sunt permise mai multe greșeli. Iar odată ajuns în vârf, dacă faci suficiente greșeli, acesta este considerat a fi stilul tău”.

8. Sidney Poitier a fost “răsplătit” astfel de către directorul de casting după prima sa audiție: “De ce nu te oprești din a face oamenii să își piardă timpul și nu te duci să te faci spălător de vase sau ceva?”. A fost momentul în care, îşi aminteşte Poitier, a decis să își dedice viaţa actoriei.

9. Charlie Chaplin a fost iniţial respins de către şefii de la Hollywood pentru că pantomima sa a fost considerată “un nonsens”.

10. Beethoven mânuia penibil vioara, iar profesorul său a spus despre el că “nu există nicio speranţă să devină compozitor”.

11. Van Gogh a vândut doar o singură pictură în timpul vieţii sale. Şi chiar și aceasta surorii unuia dintre prietenii săi. Acest lucru nu l-a oprit să continue să picteze peste 800 de lucrări.

12. Rodin era considerat cel mai slab elev din școală, iar tatăl său s-a exprimat tranșant: “Am un idiot drept fiu”. A fost respins de trei ori la admitere la Ecole des Beaux-Arts.

13. Stravinsky a fost a izgonit din Paris de către critici și de către publicul furios după premiera operei “Încoronarea primăverii”.

14. Jack London a primit şase sute de respingeri din partea editorilor înainte de a vinde prima sa poveste.

15. Jerry Seinfeld “a înghețat” pe scena clubului în care a avut loc prima sa reprezentație și nu a fost capabil să scoată vreun cuvânt. Batjocorit de public, a revenit noaptea următoare şi și-a terminat numărul în aplauze frenetice.

And I'm looking for a miracle

Dacă m-ar fi întrebat cineva acum o săptămână ce vreau să fac, aş fi spus "Dreptul.". Dar, de vreo patru zile cu greu reuşesc să adorm când mă bag în pat, seara. Iar asta nu mă prea ajută, pentru că anul ăsta sunt dimineaţa (mii de blesteme) şi trebuie să fiu odihnită în condiţiile în care mă scol la 6:40. Nu cred că am mai fost de mult timp stresată în adevăratul sens al cuvântului - acum este vorba despre viitorul meu şi despre ceea ce se presupune că o să am şi de a cărui roade o să mă bucur. Am mai scris o postare in genul ăsta şi acum, recitind-o îmi dau seama că m-am schimbat într-un fel.

Ideea porneşte de la faptul că am primit o întrebare pe ask care sună cam aşa Hei, here's a good question, o trasatura definitorie a caracterului tau. Care e? Iar răspunsul meu este  Okay, pai, aceea ar fi franchetea. Sunt o persoana care iubeste adevarul si sunt de parere ca trebuie spus indiferent de situatie - caci mai exista si vorba "Minciuna are picioare scurte". Asta astept si eu de la ceilalti. De aceea, sunt nevoita cateodata sa "trag" de colegele mele ca sa imi spuna, spre exemplu, ce e rau la un desen pe care l-am facut, ce li se pare lor ca e in neregula la el. Am mentionat lucrul asta, caci este unul relativ recent. Nu spun ca adevarul nu doare - chiar si eu am fost ranita de nenumarate ori, insa sustin cu tarie faptul ca esti mult mai de ajutor daca spui lucrurilor pe nume. Nu neg faptul ca uneori dau dovada de insensibilitate si-i ranesc pe cei din jur desi nu imi doresc acest lucru. Dar asta tine de alt lucru, asa ca... ^.^

Şi acum vine întrebarea: Cum aş putea eu să apăr un criminal/violator/hoţ, pentru că sunt mai mult decât sigură că aş fi nevoită să fac şi asta. Aşa că mintea mea parcă s-a trezit la viaţă şi a început să lucreze intens, căci mă tot gândesc la fel de fel. Buun, în urmă cu vreo săptămână-două am vorbit cu o tipă care mi-a spus că a început să se pregătească pentru admiterea la Arhitectură. Şi mi-a tunat o idee. Dacă vreau şi eu să fac asta. Pe la 14-15 ani am cochetat cu pictura, însă din cauza insuficienţei timpului pentru pregătirea materiei de şcoală/liceu, am abandonat, (Ştiţi cât de rău îmi pare în clipa asta? Nu pot explica în cuvinte.) Aşa că, am reluat legătura cu fosta mea profesoară de desen şi i-am cerut părerea. M-a lămurit şi, parcă m-aş fi aşteptat la un astfel de răspuns, că este prea târziu ca să mă mai apuc de cursuri pentru arhitectură. Dar mi-a sugerat alte secţii în cadrul Unarte/Arhitectură. Şi m-am hotărât asupra design-ului grafic. Din moment ce se ocupă şi cu copertele cărţilor sunt de părere că tocmai sunt pe cale să încerc drumul spre Paradis ^o^ DAR! există şi un "dar", bineînţeles - dacă nu intru. În acest moment, posibilităţile mele de a intra la Unarte e infimă - sau asta consider eu, din moment ce nu am reuşit să mă văd cu un profesor. Tot fosta mea profă mi-a promis că mă pune în legătură cu un cadru didactic din cadrul facultăţii cu care aş putea să mă pregătesc. Aştept cu nerăbdare email-ul ei. 
Şi totuşi, dacă nu intru? Ce dracu' aş putea face cu viaţa mea? M-am gândit la facultatea de Istorie ca backup, căci se intră pe bază de dosar şi eu dau şi BAC-ul la istorie şi plănuiesc să iau o notă mare, aşa că presupun că aş avea şanse să intru. În plus mă duc cu o prietenă (ultra-mega-super obsedată de tot ce înseamnă istorie), aşa că nu aş fi singură în deşert. Dar nici nu aş şti ce să fac mai departe. 
Bunica mea are o vorbă: Le aranjează Dumnezeu pe toate, nu-ţi face griji! Tare mi-aş mai dori să aflu şi eu ce mi-a pregătit El.

Şi ca să-mi închei prelegerea, I have a new obsession ^.^ Că tot e potrivită melodia...

stuffs

No emotional attachments

Am atâtea despre care să scriu, vreau să fac atâtea chestii, mă pricep la câteva lucruri. Vreau să postez periodic pe nenorocitul ăsta de blog. Acum. Mâine. Poimâine şi de fiecare dată când o să am timp. Acum am timp. Dar mi-am pierdut cuvintele.

A kind of

Highway to Hell

Orice început are şi un sfârşit.

Cuvintele aparent lipsite de sens la acea vreme ale profesoarei îmi scormonesc prin judecată, încercând să găsească impulsul de care este nevoie pentru ca să mă mişc din loc. Dacă înainte am avut dubii, ei bine, acum sunt sigură. La capăt de drum există un „sfârşit” şi inevitabil fiecare muritor de rând o să dea de el la un moment dat. Tuturor le este teamă de el, fie că îşi dau seama sau nu. Iar eu plănuiesc să-l fentez – în caz că are ceva planuri pentru mine.  Şi tocmai de asta, trebuia să o iau la pas. Să descopăr încetul cu încetul lucruri noi, înainte să se declanşeze finalul.

Din camera alăturată, prin peretele subţire, încep să se audă zgomote specifice momentelor când tata este dus departe de realitatea dură ce ne înconjoară. Nu au fost puţinele dăţi în care am conştientizat că realitatea lui este cu totul şi cu totul diferită de cea a mea. La sfârşitul unei zile el se poate mândri cu salvarea unei vieţi sau se culcă cu remuşcarea că nu a putut-o salva. Deşi nu l-am întrebat niciodată ştiu că aşa e. Stau în preajma lui de şaptesprezece ani şi asta îmi confirmă spusele – realităţile noaste sunt paralele.

Mă salt în capul oaselor, având aceeaşi ameţeală spontană ca de fiecare dată când mă ridic de la orizontală şi îmi trag rucsacul îndesat sub pat. În mare parte, stă pregătit de vreo săptămână – în cele două dăţi în care mâna a dat să-i apuce mânerul, degetele mi s-au chircit involuntar. Mi-am zis că poate nu era acela momentul oportun. Lăngâ se află lista cu lucrurile pe care mi le notasem a fi necesare şi care, după o privire mai atentă, îşi găseşte locul pe iarba uscată din spatele casei. Îmi leg şireturile şi mă asigur că nu am uitat nimic. Deodată camera-mi pare pustiită. Să fie oare din cauză că nu îmi mai sunt lucrurile aruncate pe peste tot? Când o să mă întorc, lucrurile vor reveni la normal. Dacă mă mai întorc.

Scutur din cap - un obicei prost de care nu pot să scap – încercând să-mi alung gândurile morbide caracteristice şi apăs clanţa, pătrunzând în bezna din restul casei. E trecut de ora trei şi jumătate, iar lătratul câinelui vecinilor se aude în surdină. Totuşi, asta nu este îndeajuns pentru a-mi deştepta tatăl. Bâzâitul unui ţânţar îi dă târcoale urechii stângi şi cu greu mă abţin din a mă împiedica până înapoi, în camera mea. Pe şestache flutur din mână pe la nivelul feţei şi înaintez spre locul în care mi se află „biletul” de plecare.

Regulile impuse de tata sunt clare: cheile de la maşină trebuie să stea în locul stabilit de el. Încă de când a aflat că vreau să dau pentru carnet a strâmbat atât de tare din nas, încât am crezut că încearcă o nouă mimică. După lupte seculare, am reuşit să fac rost de o sumă frumuşică şi să-mi achiziţionez un Ford la mâna a doua, bineînţeles. Şi chiar şi atunci, în loc să fie mândru că sunt printre puţinii tineri din orăşel care se pricep la condus o maşină, a refuzat să-mi vorbească trei zile. Şi ar mai fi stat el îmbufnat mult şi bine, dacă nu l-ar fi convins mătuşa Ann să-mi dea o şansă. De altfel, nu am avut niciodată o relaţie foarte apropiată cu tata. El are treabă cu bisturiul, iar eu cu nimic concret.  Toate lucrurile interesante se ţin departe de mine şi mărturisesc că nici nu am avut vreun gând să le atrag în vreun fel.Pur şi simplu nu ştiu ce vreau de la viaţă. Dar acum sunt pe cale să aflu.

Sprijin rucsacul de perete şi îmi ciulesc urechile. Obişnuiesc să-i blestem sforăitul. Atunci când îşi termină tura după miezul nopţii, adică o dată la trei zile, mă asigur să am şomoioagele de vată pregătite pe noptieră, altfel orele de odihnă îmi sunt compromise. În noaptea asta a ajuns chiar mai târziu decât de obicei. Mă asigur că vioiciunea sunetelor agasante este constantă şi întredeschid uşa, aruncându-mi un ochi prin cameră. Camera are aceleaşi dimensiuni cu a mea, numai că lucrurile sunt aranjate altfel şi pare mult mai mare. Lumina lunii se oglindeşte în metalul cheilor. Tiptil-tiptil, mă strecor pănă la noptiera din lemn de mahon şi scot biletul împăturit din buzunarul pantalonilor scurţi. Apuc cu grijă cheile de la maşină, astfel încât să nu zdrăngăne şi atenţia îmi este atrasă de bancnota ieşită din portmoneul din piele. Banii mei nu sunt nicidecum suficienţi pentru planurile mele de şedere în Tucson, aşa că încep să cotrobăi prin el. Iau tot ce găsesc,  iar conşniinţa mă mustrează deoarece ştiu că nu avem o situaţie financiară excelentă. Nu în acest orăşel uitat de lume, parcă. Cu toate astea, îl las cu nişte mărunţiş, sperând că o să-i ajungă până să-şi ia salariul. Mă îndrept de spate şi palmele mi se umezesc de emoţie, conştientizând că singurul zgomot din cameră este bubuitul inimii mele. Şi niciun sforăit. Nu ma clintesc şi încerc să-i desluşesc prin beznă expresia feţei. Pleoapele sunt lăsate, iar gura larg deschisă. Aşa se explică liniştea.

O să fie vai şi amar de mine când o să mă întorc acasă. Dar măcar am garanţia că nu o să mă caute. Nimeni nu m-ar urma în singurul loc în care m-aş putea duce. De fapt, părinţi, profesori, vânzătorii de la chioşcurile de ziare, toţi îşi atenţionează copiii şi îi previn să nu se apropie de locul profanat.

Şi eu chiar vreau să plec? Da, am nevoie de o schimbare.

Odată ce iau prima gură de aer curat, simt cum scap de toată tensiunea acumulată pe parcursul orelor ce au trecut. Cu toate astea, fruntea îmi este acoperită de broboane de transpiraţie, de parcă tocmai m-am întors de la maraton. Spre deosebire de înăuntru, aici aerul este răcoros şi mă simt ca scăpată din colivie. Este o senzaţie mai mult decât binevenită. O tai prin iarbă şi simt pe gleznele picioarelor apa rece rămasă agăţată pe firicele de la ultima udare. Obişnuiam să ud în fiecare seară de vară întreaga peluză, asta până ce i-a venit tatei ideea genială de a monta stropitori automate. Chiar nu am idee cum au ajuns pliantele publicitare pe biroul său...

Mă grăbesc să ajung la maşină, înainte ca vreun vecin, care suferă de insomnie, să mă vadă şi să dea alarma. Aici nu contează dacă eşti copilul celui ce locuieşte la trei străzi distanţă sau un necunoscut – ceea ce este puţin cam neobişnuit, pentru că toată lumea cunoaşte pe toată lumea – este de datoria fiecăruia să prevină orice tendinţă de abatere, pentru a nu exista consecinţe.

Camioneta se află parcată în faţa aleei ce desparte casa mea de cea a familiei Burnell. Câinele lor, aflat în curtea din spatele casei, încă latră şi se pare că pe nimeni nu deranjează. Ultimii paşi până la maşină aleg să-i parcurg cu spatele, aruncând o privire asupra casei pe care o părăsesc. Deşi nu plănuiesc să lipsesc prea mult, îmi va fi dor de locşorul în care obişnuiam să-mi pretrec după-amiezile călduroase de vară. În spatele caselor se află o pădure şi s-a întâmplat adeseori să mă prindă întunericul stând acolo.

Când dau să mă întorc îmi oprim cu greu ţipătul ce e pe cale să se propage în întregul cartier. În mod normal, aş fi fost tentată să o iau la fugă şi să mă închid în cameră, dar picioarele nu reacţionează. Clipesc des, încercând să-mi înlătur lacrimilece mi-au împânzit privirea, iar inima începe să revină la bătăile normale, ritmice. Trupul celui ce stă la un metru în faţa mea începe să tremure şi-mi dau seama că râde de mine.

-          Ce anume vrei, Seth?

Îşi înăbuşe hohotul de râs şi îşi ridică braţul drept. Nu ştiu ce să înţeleg exact când îi văd ghiozdanul cu care vine şi la şcoală şi pe care îl are din clasa a opta. Mă mir cum de mai rezistă bietul ghiozdan.

-          Îmi pare rău, nu dau meditaţii.

 Îmi încerc sarcasmul, în ciuda faptului că ştiu prea bine că nu are să meargă. Ironia de care dă dovadă este cunoscută în întregul cartier şi cu toate astea, am reuşit să mă ţin departe. Până acum.

-          Mă laşi să vin cu tine, sau trezesc tot cartierul.

Nu, nu, nu. Cum de a ştiut? Şi acum mă şantajează cu asta. Dau drumul rucsacului, ce se loveşte de podea şi-mi încrucişez mâinile la piept. În copilărie, obişnuiam să ne întâlnim mai mulţi copii şi să mergem să jucăm fotbal pe un teren aflat în apropiere de întrarea în pădure.  Am fost cu Seth în echipă de fiecare dată şi chiar ne-am distrat. Apoi, dintr-o dată a încetat să mai vină să joace, iar la şcoală a devenit un retras. Şi aşa este şi acum, numai că odată cu trecerea anilor şi-a dezvoltat caracterul  zeflemitor cu nuanţe de mitocănie.

Şi apoi, îmi aduc aminşe de bunica lui, doamna Jance, o băbuţă drăguţă şi amuzantă care-şi iubeşte nepotul  din tot sufletul. Ar fi un nenorocit să-i facă asta!

-          Nu poţi să-ţi laşi singură bunica. Este bolnavă!

Şoptesc, deşi în realitate mi-aş dori să urlu de mânie.

-          O să fie bine până mă întorc. De altfel, i-am lăsat un bilet. O să se bucure de liniştea ce i se cuvine.

Mă gândesc la bucata de hârtie pe care am lăsat-o pe noptiera tatălui meu, pe care am înşirat câteva propoziţii anapoda.

-          O să sufere, spun, raportându-mă atât la bunica lui Seth cât şi la tata.

Scutur din cap şi-mi îndrept atenţia asupra lui Seth. Înfăţişarea sa emană pericol, iar eu nu vreau să-mi asum niciun risc, deocamdată. Aş putea să-l uit pe la vreo benzinărie. Pocneşte din degete şi tresar. Aşteaptă un răspuns şi i-l ofer pe unicul de care dispun în acest moment.

-          Urcă!

Colţurile gurii i se ridică, afişând un zâmbet triumfător. Îmi dau ochii peste cap şi oftez. Speram ca viaţa să mi se schimbe înceva bine, dar se pare că mai am de lucru. Odată ajunsă în faţa volanului, îmi arunc rucsacul pe bancheta din spate, aterizând peste cel al lui Seth. Întroduc cheile în contact şi cobor geamurile, simţind că mă sufoc de emoţie. Maşina o ia din loc, fără să facă figuri – a avut perioadele ei – şi o iau cu viteză spre ieşirea din orăşel, astfel încât, nici dacă ar vrea să nu ne mai prindă, să ne întoarcă din drum.

Nu reuşesc să mă abţin şi privesc în oglinda retrovizoare la ultimile case, de la marginea orăşelului. Nu-mi va părea rău că am făcut-o şi nu voi plânge. Lumina lunii se oglindeşte pe capota maşinii, iar într-un fel mă calmează. Refuz să-mi mut privirea de la drum şi să mi-o îndrept spre cel ce stă pe scaunul din dreapta mea şi totuşi nu mă pot abţine şi zic:

-          Dă-ţi picioarele jos de pe bord. Este maşina mea, aşa că eu fac regulile, Seth.

Dar el nu reacţionează. Curând îmi dau seama că a adormit ca un nesimţit şi că tenişii jegoşi nu o să i se dea jos de pe bord în curând. Dar şi mie îmi este somn, căci n-am mai închis un ochi de mai bine de douăzeci de ore. Trag maşina pe dreapta, blochez uşile, salt geamurile şi-mi las scaunul pe spate până la refuz. În clipa următoare mă desprind de realitate, iar totul devine negru.

Continuarea aici. 

-> Cast no sin here <- blog de blog

Ei bine, aici postăm (este in colaborare cu Elena) recenzii la cărţi, filme, seriale etc. Dar şi altele. Dacă aparevreun concurs, vom da ştirea mai departe aaaiiiiciiiii ^.^ Aşa că am fii foarte recunoscătoare dacă v-aţi arunca şi câte un ochi pe acolo :D Thankssss!

Recenzie #6: "Minciuna" de Andrew Wilson

Când acceptă în Veneţia slujba de asistent al scriitorului izolat Gordon Crace, Adam Woods nu bănuieşte că va sfârşi prin a scrie biografia lui Crace. Şi nici nu se aşteaptă la asemănarea stranie dintre el şi fostul chiriaş al lui Crace, care murise în condiţii misterioase cu zeci de ani în urmă. Însă când dorinţa sa de a scrie o carte despre viaţa lui Crace se transformă într-o obsesie care îl va duce de la canalele murdare ale Veneţiei până în sălile unei mari şcoli publice engleze, începem să avem senzaţia tulburătoare că Adam nu e deloc ceea ce credem noi...

 

Romanul spune povestea zbuciumului permanent cu care se confruntă mintea şi sufletul unui scriitor încă de când îşi descoperă harul şi până închide ochii pentru vecie.

Adam Woods este, din punctul meu de vedere, un personaj haotic, a cărui personalitate este tot mai greu de descifrat pe măsură ce înaintăm cu lectura. În ciuda împotrivirii părinţilor, pleacă la Veneţia să dea lecţii de engleză băiatului unei familii italiene şi, în paralel, să lucreze la viitorul său roman. Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi, curând, Adam devine asistentul bătrânului scriitor Gordon Crace. Şi de aici începe adevărata poveste, pentru că Adam se trezeşte în mijlocul unei enigme ce-l bântuie pe Crace de mai bine de treizeci de ani, iar, inevitabil, curiozitatea înnăscută a băiatului îl împinge spre inițierea unei anchete proprii.

Cartea este structurată în trei capitole, în care naraţiunea subiectivă decurge lin, încă de la primele pagini. Situaţia se schimbă abia în ultimile cinci file, când atât cititorul, cât şi Adam, trăiesc singura fărâmă de dinamism care le este oferită pe întreg parcursul romanului.

„Să citeşti Minciuna e ca şi când te-ai plimba pe podeaua mişcătoare a unei case bântuite dintr-un parc de distracţii.” (Val McDermid)

Poate fi adevărat, însă numai dacă te referi la firul narativ, nu şi la stilul specific britanicilor. În genere, de câte ori am citit un roman scris de un englez, m-am pregătit să caracterizez opera cu un singur cuvânt – sec. Şi regula se aplică şi aici, numai că lui Wilson i-a reuşit „povestea” întortocheată, încadrând astfel romanul în categoria thriller psihologic.

O singură frază mi s-a părut cu adevărat memorabilă, şi anume:

„Moartea are zece mii de uşi prin care să iasă oamenii.”

Recenzie #5: "Detectivul Alex Cross" de James Patterson

Alex Cross era o stea în ascensiune în poliţia din Washington, D.C. când un necunoscut i-a împuşcat soţia, pe Maria, chiar în faţa lui. A renunţat la răzbunare când şi-a dat seama că trebuie să se ocupe de copiii lui, care rămăseseră fără mamă. Peste ani, Alex face o schimbare în viaţa lui. După ce pleacă din FBI, lucrează din nou ca psiholog. Viaţa lui alături de cei dragi pare să fie din nou în ordine. Are chiar şansa de a-şi face o prietenă. Dar apoi, fostul partener al lui Alex, John Sampson, îi cere o favoare. Este pe urmele unui violator în serie, unul al cărui mod brutal de operare include ameninţarea victimelor cu fotografii terifiante. Cross şi Sampson au nevoie de declaraţiile acestor femei pentru a-l putea prinde pe violator, dar victimele refuză să le dezvăluie ceva despre agresor. Când unul dintre cazuri sugerează o legătură cu moartea Mariei, Alex ar putea avea ocazia de a-l prinde pe uciga­şul soţiei sale. Va avea oare şansa de a face în sfârşit dreptate? Sau este vorba doar despre obsesia lui?  Romanul a fost ecranizat în 2012.

Scris cu aceeaşi măiestrie ca şi restul romanelor din serie, „Detectivul Alex Cross” reuşeşte să doboare standardul de suspans cu care am fost obişnuiţi până acum.

Fiind al doisprezecelea roman din seria „Alex Cross”, ne sunt prezentate evenimente ce fac parte din trecutul fostului agent FBI, a cărui viaţă încă este marcată de dezastrul dispariţiei timpurii a soţiei sale. Cariera lui Cross era în plină ascensiune, fusese supranumit „Ucigaşul de Dragoni”, iar familia era pe cale să i se îmbogăţească, în curând, cu încă un membru. Dar într-o seară, în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de soţ iubitor, luându-o pe Maria de la serviciu, un necunoscut a împuşcat-o. De când și-a dat ultima suflare în braţele sale, Cross a devenit o umbră, singurul motiv pentru care merita să trăiască fiind cei trei copii. În paralel ne este relatată şi viaţa lui Michael Sullivan, poreclit şi „Măcelarul”, om al Mafiei şi care se face vinovat de o serie de violuri şi crime înfăptuite cu sânge rece.

La zece ani după moartea soţiei sale, Alex Cross vestea că un proaspăt „client” de-al FBI-ului are informaţii în legătură cu identitatea criminalului. Însă lui Cross, în momentul în care întră în incinta închisorii, îi ajunge la urechi vestea că posibilul informator şi-a găsit sfârşitul mai repede decât şi-ar fi propus.

Din acel moment, începe o cursă contra cronometru, de care îi este frică lui Cross, dar în pofida acestui lucru, este implicat. Să fie Măcelarul ucigaşul Mariei, sau cineva, după zece ani, încă îi urmăreşte mişcările din umbră?

Naraţiunea evoluează pe două planuri: subiectivă, venită din partea lui Cross şi obiectivă, ce urmăreşte pas cu pas activitatea Măcelarului. În ciuda stilului uşor grăbit al lui James Patterson, acesta reuşeşte în cele din urmă să creeze un personaj cu trăsături fine de caracter, ce nu se poate compara cu relicvele ce s-au numit odată „detectivi” şi din care nu a mai rămas decât numele. Alex Cross este pe de-o parte tipul profesionist, capabil să soluţioneze cu succes fiecare problemă ce i se iveşte în cale, iar de cealaltă parte, un familist convins, reuşind să se rupă de problemele din afară şi să fie un tată adevărat.

Finalul romanului nu a fost o surpriză pentru mine, cititoare fidelă a lui Patterson, însă pe voi, mai mult ca sigur, vă va convinge să deveniţi fan al stilului autorului:

„Apoi telefonul sună ca o alarmă şi sar repede şi mă grăbesc în hol. Îl iau de pe suportul şubred.

-         Reşedinţa familiei Cross, răspund eu, în spiritul zilei.

-         A avut loc o crimă, aud şi simt un gol în stomac.

Aştept un moment înainte să zic ceva.

-         De ce mă sunaţi pe mine? Întreb eu.

-         Pentru că eşti doctorul Cross, iar eu sunt criminalul.”

Recenzie #4: "Numere" de Rachel Ward

 

Atunci când vezi numerele tuturor, viaţa nu este uşoară. Jem nu a ştiut întotdeauna ce înseamnă acele numere, însă acum patru ani, moartea mamei sale în urma unei supradoze de heroină a făcut ca totul să fie mai clar. Numărul pe care Jem îl vede atunci când priveşte pe cineva în ochi nu este nimic altceva decât data morţii acelei persoane. Nu e de mirare că Jem a dus o viaţă de izolare până să îl cunoască pe Spider, un băiat cu totul haotic, dar care e dispus să lupte pentru ea. În timpul unei excursii la Londra, Jem vede moartea în ochii unor turişti, chiar în acea zi. Groaza care o cuprinde odată cu această realizare o face să fugă cât mai departe de acel loc, însă decizia pripită îi propulsează atât pe ea, cât şi pe Spider în capul listei de suspecţi ai atacului terorist ce a urmat imediat. Un thriller de debut captivant, îndrăzneţ, cu un final complet imprevizibil.

 

Rachel Ward debutează în forţă cu un roman menit să te pună pe gânduri încă de la prima pagină citită. Autoarea creionează o lume în care, mai mult ca sigur, niciunul dintre noi nu s-ar dori să se afle, o lume care abundă în sărăcie, întâmplări nefericite, afaceri ilegale şi finaluri triste.

Jem are cincisprezece ani şi, de la moartea mamei sale încearcă să ducă o viaţă mai bună. Dar se pare că toate lucrurile sunt împotriva ei – inclusiv ea însăşi. Jem este specială, în ciuda faptului că ea refuză să creadă acest lucru. Dar special nu înseamnă întotdeauna ceva bun, nu? Când priveşti pe cineva în ochi, încerci să descoperi ce fel de om este, însă Jem reuşeşte să le vadă data în care îşi vor găsi sfârşitul în această lume. Alături de Spider, un adolescent de culoare, hiperactiv, înalt de 1,90 m, trăieşte aventura vieţii sale – ia parte la un atac terorist, amândoi se află în capul listei de suspecţi, fuge de poliţie şi în acelaşi timp şi de bărbatul cu faţa tatuată, omul de încredere al celui de la care Spider a furat o sumă consistentă de bani. Sfârşitul, deşi poate părea previzibil, reprezintă, de fapt, începutul unei noi aventuri, ce este relatată în cel de-al doilea roman al trilogiei.

Fiind vorba de naraţiune subiectivă, ne este permis să înţelegem mai bine viaţa lui Jem şi, totodată, să luăm direct parte la destinul cu care se chinuie fata.

„ Te obişnuieşti cu cineva, ba începe să-ţi placă, apoi pleacă. În cele din urmă toţi pleacă.”

Fiind povestită din perspectiva unei puştoaice de cincisprezece ani, limbajul nu este unui greu de descifrat, nelipsind totodată şi replicile pline de umor, specifice cărţilor în acest gen.

În ciuda faptului că se încadrează în categoria Young Adult, „Numere” reuşeşte să distrugă barierele impuse şi să treacă uşor şi în genurile thriller şi romance.  Încercările lui Jem de a schimba destinul pecetluit al prietenului său, răsturnările de situaţie prin care trec cele două personaje, precum şi impresia permanentă că nimic nu are să se îmbunătăţească fac ca acest roman să se încadreze în categoria acelora ce sunt capabile să binedispună orice cititor dornic să părăsească, pentru câteva sute de pagini, monotonia de zi cu zi.

Vând/schimb cărţi

Lista este actualizată în fiecare lună.

Preţurile sunt negociabile pe cât se poate :) Toate cărţile sunt în stare foarte bună - le-am citit şi apoi le-am trântit pe raft, dar dacă vreţi, fac poze.

Razboiul Z de Max Brooks (Editura Trei, 2013) 28 lei

Mobilul de Stephen King (Editura Nemira, 2006) - 12 lei

Salem's Lot de Stephen King (Editura Nemira, 2007) - 15 lei

Povestea lui Lisey de Stephen King (Editura Nemira, 2007) - 15 lei

Cinci piste false de Dorothy L. Sayers (Editura Nemira, 2007) - 10 lei
Raţiuni criminale de Patricia Cornwell (Editura Nemira, 2007) - 8 lei

Gossip Girl. Ştiu că mă iubiţi. de Cecily von Ziegesar (Editura Nemira, 2005) - 5 lei

Tornadele Timpului  de Jeanette Winterson (Editura Rao, 2006) - 15 lei

Abel Sanchez  de Miguel de Unamuno (Editura All, 2012) - 10 lei

Nostradamus - Mistersul cadranelor pierdute de Mario Reading (Editura Litera, 2009) 10 lei

Obiecte ascuţite de Gillian Fynn (Editura Tritonic, 2008) - 10 lei
Cutia cu fantome de Joe Hill (Editura Tritonic, 2008) - 10 lei

Oraşul gravat de K. J. Bishop (Editura Tritonic, 2006) - 8 lei

 

Linii de falie de Nancy Huston (Editura Leda, 2009) - 15 lei
Un cuib de nobili de I.S. Turgheniev (Editura Leda, 2010) - 10 lei

Ramses - Un templu pentru veşnicie II  de Christian Jacq (Editura Allfa, 2004) - 5 lei

Specht şi fiul de Willem Jan Otten (Editura Humanitas, 2011) - 8 lei
 

Fructele pasiunii de Daniel Pennac (Editura Polirom, 2004) - 10 lei

Tara Duncan #1 de Sophie Audouin-Mamikonian (Editura Corint, 2007) - 20 lei

Rug şi flacără de Eugen Uricaru (Editura Lider, 2006) - 10 lei

Accept la schimb (aproape) orice :)
- de preferat:

carti in limba engleza
primul volum din Jocurile Foamei
Fericirea începe azi de Jamie McGuire 
Spulberă-mă de Tahera Mafi
Mare Tranquillitatis de Katja Millay



Pentru detalii sau poze, aici e mail-ul meu blood_ties13@yahoo.com sau lăsaţi comentariu la postare.

Roşu şi alb

S-a încheiat încă o săptămână obositoare - asemeni ultimilor, de la vacanţă încoa'. Monotonia mă omoarăăă. În fiecare zi fac acelaşi lucru. Mă trezesc, mănânc, învăţ/pierd timpul, plec la şcoală, 6 ore interminable când rareori aflu câte ceva interesant, mă întorc acasă şi mă culc. 

M-am hotărât să-mi vând nişte cărţi ca să fac bani. Şi cred că am reuşit să mă descotorosesc de trei Stephen King - mâine negociez preţul - şi mai am câteva, câteva. Chiar o să fac o listă şi o las pe aici, poate vă tentează ceva (deşi mă cam îndoiesc). Sunt cărţi primite şi nu cumpărate, pe care vreau să le înlocuiesc cu Divergent şi altele :D 

Nu am primit mărţişoare - de fapt, cred că nici măcar nu mă aşteptam să primesc. Am primit două-trei bomboane, două băţărele şi bomba a venit seara, în timp ce mă îndreptam spre casă. Poate o să vă cruciţi, dar voiam să-i iau o floare bunicii mele (o zambilă) şi aveam numai 5 lei. Şi alea la 3-4 lei erau schiloade răău şi nici aia la 5 nu arăta prea, prea... daaar, când m-a întrebat nenea' ăla ce vreau, l-am întrebat preţurile şi el începuse (ca tot vânzătorul) că "ia uite ce frumoasă e asta" (adică aia la 7 lei, am descoperit cu stupoare - şi chiar era, arăta ca un copac :)) ). La care, eu i-am zis cu toată sinceritatea că nu am decât 5 lei; mi-a luat bancnota din mână şi mi-a oferit copacul. Vaaai, a fost atât de frumoooos! 

Gata, gata, am şters-o! 

Un test incredibil de exact

Păi chiar este, aşa cum spune şi titlul. Am aflat de el de la Andreea şi pot spune că este pe bune. Aici este link-ul. Have fun, şi vreau să vă aflu părerea, vă rooog :D

Recenzie #3: "Divergent #1" de Veronica Roth

 O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI HOTĂRĂŞTE PRIETENII

O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI DEFINEŞTE IDEALURILE

O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI DETERMINĂ CREDINŢA – PENTRU TOTDEAUNA

O SINGURĂ ALEGERE
TE POATE TRANSFORMA RADICAL

Într-un Chicago distopic, oraşul în care trăieşte Beatrice Prior, societatea este împărţită în cinci facţiuni, fiecare dintre ele cultivând o anumită virtute: Candoarea (cei sinceri), Abnegaţia (cei altruişti), Neînfricarea (cei curajoşi), Prietenia (cei paşnici) şi Erudiţia (cei inteligenţi). În fiecare an, într-o zi anume, tinerii în vârstă de şaisprezece ani trebuie să-şi aleagă facţiunea căreia îi vor fi devotaţi pentru tot restul vieţii. În ceea ce o priveşte pe Beatrice, ea trebuie să hotărască dacă rămâne alături de părinţii ei sau alege facţiunea care consideră că i se potriveşte cel mai bine. În cele din urmă, alegerea pe care o face va surprinde pe toată lumea, inclusiv pe ea însăşi.
În timpul iniţierii care urmează, marcată de o puternică rivalitate, Beatrice îşi ia un alt nume, Tris, şi se străduieşte să afle cine sunt cu adevărat prietenii ei şi, de asemenea, dacă o poveste de dragoste cu un băiat uneori fascinant, alteori enervant, îşi poate găsi locul în viaţa pe care ea şi-a ales-o. Dar Tris are un secret pe care l-a ascuns de toată lumea deoarece fusese prevenită că i-ar putea aduce moartea. Şi, pe măsură ce descoperă un conflict care ia treptat amploare, ameninţând să destrame societatea aparent perfectă în care trăieşte, află că secretul ei ar putea-o ajuta să-i salveze pe cei dragi… sau ar distruge-o.

Un pasionant thriller distopic, din care nu lipsesc decizii majore, trădări sfîşietoare, consecinţe uimitoare şi o neaşteptată poveste de dragoste.

Pam, pam, pam, paaaaaam! Ei bine, în ciuda faptului că am impresia că sunt singura fiinţă din categoria mea de vârstă care încă nu a citit această carte până acum, nu este aşa. Prietenele mele o pot demonstra :))

Nu o să încep cu o prezentare a acţiunii, căci ce trebuie de ştiu la început se află tocmai în descrierea de mai sus, aşa că mă voi raporta la personajele care mi-au atras atenţia în mod special. Bineînţeles, cap de listă este Four (nu-i dau şi adevăratul nume, căci îmi stric buna dispoziţie - mda, a stricat tot farmecul bunăciunii) care pur şi simplu m-a dat pe spate în primele trei sferturi ale cărţii. Bad-ass în toată regula - aş dori şi eu unul prin jurul casei - este tipul dur şi misterios care îţi atrage atenţia fie şi numai dacă îşi drege vocea pe lângă tine. Sau cel puţin asta a fost prima impresie, după cum am mai zis, până la un moment dat. Personajul a avut un impact destul de puternic asupra vieţii mele de biet muritor.

Riscând să mă întind mai mult decât trebuie şi să-mi dau drumul la gură, trec la Tris. Ei bine, întreaga serie (presupun că şi al treilea volum va fi asemenea primelor două) este povestită din perspectiva ei, ceea ce m-a descurajat în primă instanţă. Relaţiile de scurtă durată dintre mine şi o astfel de naraţiune m-au descurajat în privinţa acestui tip de literatură. Însă, de curând am ajuns să-mi schimb părerea. Tris este tipul personajului feminin ideal – deşi pare slabă, are un caracter puternic care o ajută să treacă cu brio prin problemele ce o înconjoară şi pe deasupra capătă şi o bunăciune! Nu e corect! Să fiu a naibii de este! :( În fine...

Deşi am citit păreri cum că prima jumătate a cărţii este plictisitoare, iar abia în a doua parte începe „acţiunea”, mă opun cu vehemenţă. Risc să dau drumul la polemici care mai de care, dar asta e. :)) Stilul este uşor de citit, descrierea este atât cât este nevoie (Doamne ajută!) şi mor de curiozitate să aflu cum se termină şi volumul doi. M-am apucat de el şi cred că voi reveni cu o recenzie weekend-ul viitor. Ţin minte că, parcă acum cateva luni, când nu ştiam cu ce se mănâncâ Divergent am citit nişte lucruri naşpa în legătură cu Four – cum că ar fi vreun trădător său ceva de genu’. Ei, ei, ei... să nu-l prind, că-l iau acasă şi-l smotocesc! Poa’ să vină Tris cu toţi Neînfricaţii din lume! 

  5/5

Sherlock's quote

Milă. Milă. Milă

Ieri am aflat că a murit bunica vărului meu (mama tatălui) şi de atunci, au fost câteva clipe în care amintirile m-au năpădit. Sunt genul de persoană cu mintea scurtă (nu reţin prea multe lucruri care mi se întâmplă în decursul anilor), însă unele evenimente mi s-au întipărit în minte şi mi-e imposibil să le uit (ironia sorţii!).  Cum ar fi, spre exemplu, momentul în care mi-am întrebat tatăl "cum se mai simte bunicu'?", iar el mi-a răspuns, încercând să-şi ascundă greutatea din voce, pe care nu o mai întâlnisem la el niciodată - că "bunicul e cu părinţii lui" ... Ceea ce a urmat mi-e la fel de clar ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Sau alaltăieri. Dar nu, s-a întâmplat acum 7 ani. Pentru a evita să mă bag în detalii şi să risc să vă plictisesc şi mai tare, revin la prima frază. Am tendinţa de a simţi milă pentru oamenii aflaţi în suferinţă, în ciuda faptului că nu o arăt. Fie că e un coleg sau o persoană cu care nu am vorbit niciodată, dar care este bătaia de joc a "şmecherilor" (în GHILIMELE, bineînţeles!) - dar asta-i altă problemă, din nou. Şi apoi, vine întrebarea care mi s-a sădit în minte subit - oare a simţit cineva milă pentru mine atunci? Când eram chiar mai mică decât vărul meu - aveam zece ani. Poate părea ridicol, doar că eu am crescut la bunicii mei. Părinţii mei lucrau şi eu stăteam la bunici. Ei m-au învăţat să scriu, să citesc, el mă ducea şi mă lua de la şcoală/grădiniţă, cu el mergeam în parc, fie vară sau iarnă. Asta până ce s-a îmbolnăvit. 

Milă. Nu ştiu dacă a simţit cineva milă pentru mine şi nu ştiu dacă aş fi vrut asta din partea lor. Milă. Nu-mi place să fiu demnă de milă. Vreau să mă vadă ca pe o persoană puternică. Nu vreau să afle că am perioade în care îmi plâng de milă şi-mi ling rănile. Nu vreau să ştie nimeni (dintre cei cu care intru în contact zilnic) că sub masca dură şi insensibilă, pe care obişnuiesc să o afişez, sunt o fiinţă slabă. 

Adică un om.

Lotusul albastru

"Sacrificiul presupune o doză de bunătate şi un grad de inteligenţă care nu se găsesc pe toate drumurile." George Sand

În ţinutul Soarelui, războiul a însemnat întodeauna  ambiţia unora de a-şi impune autoritatea asupra a ceea ce era împotriva firii să le aparţină. Luptele pentru Anar începuseră încă de când locul fusese descoperit pentru prima oară de către Dinastia Creusia, iar asta fusese cu mult timp în urmă.

Zidurile cetăţii erau împrejmuite de o pădure deasă ce se întindea pe o rază de câteva sute de metri. Acesta era locul în care razele puternice ale soarelui pătrundeau cu măsură, strecurându-se printre crengile încovoiate ale copacilor înalţi. Uneori, dacă erai un cunoscător, puteai să remarci unda melodioasă ce învăluia ca de nicăieri. Accesul în pădure era permis oricărui anarian, fiind poziţionate strategic ascunzători ale gardienilor, astfel încât fiecare cetăţean să se simtă în siguranţă.

La marginea pădurii, dincolo de râul ce împrejmuia locul, era câmp deschis. Acolo obişnuiau soldaţii anarieni să se antreneze, în timp ce razele soarelui îi călăuzeau spre desăvârşire. În depărtare se putea observa un dâmb, iar dincolo de acesta se întindea tabăra rebelilor.

Bărbaţii nu aveau intenţia de a-şi ascunde prezenţa, întrucât bătălia fusese prezisă de Oracoli din cele mai vechi timpuri. Fiinţe create din milă, după cum obişnuiau să-i numească elfii de sânge pur, rebelii erau un popor format din proscrişi. Acesta a luat naştere la puţin timp după cel al elfilor, iar întreaga lor existenţă a fost umbrită de conflicte care mai de care mai sângeroase care, în sfârşit erau pe punctul de a ajunge la final. Pactul încheiat în urmă cu un secol şi jumătate a fost încălcat prin aşezarea taberei rebelilor mult prea aproape de cetatea Anarului.

În cortul conducătorului rebelilor se simţea o starea de tensiune. Bărbaţi matahaloşi erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, stând aplecaţi asupra planului de atac.

-         Fiecare dintre noi cunoaşte aceste meleaguri. Sunt magice, îmbietoare şi totodată, interzise nouă. Dar asta are să se schimbe.

Seppo, conducătorul lor făcea înconjurul cercului de maxim interes al cortului, plimbându-se alene cu mâinile la spate. Avea trupul robust, mâini mari şi puternice, care ar putea frânge gâtul unui soldat dintr-o singură mişcare. Părul castaniu îi era retezat, abia ajungându-i la nivelul umerilor, semn distinctiv între proscrişi şi elfi.

-         Solul pe care l-am trimis va transmite dorinţa noastră Reginei. Mai mult ca sigur, elfii nu vor accepta cedarea Anarului fără luptă. Aşadar trebuie să fim pregătiţi pentru ce e mai rău.

-         Şi suntem, tată! Spuse cu hotărâre un băiat cu vârstă încă fragedă . Încă de copil ţi-am urmărit cu atenţie mişcările pe care le arătai soldaţilor la antrenamente. Fiecare soldat al acestei armate a învăţat de la cel mai bun. Vom câştiga.

Îndârjirea de care dădea dovadă Caleb, în ciuda faptului că nu o arăta, îi dădea curaj. Seppo fusese dintotdeauna un bun luptător şi chiar şi acum, deşi avea o vârstă înaintată, ştia că fiecare membru al armatei se bizuia pe calităţile sale de luptător. Se întoarse spre locul în care se afla fiul său şi se apropie cu paşi mari. Îşi aşeză mâinile pe umerii băiatului, de aceeaşi înălţime cu el şi îi strânse, trimiţându-i toată încrederea de care dispunea în acele momente tensionate.

-         În regulă, vom câştiga.

Reluându-şi traseul, Seppo, continuă:

-         Bătălia va fi în câmp deschis, iar şansele de câştig vor fi egale. Atâta timp cât nu există pic de natură împrejur, în afară de solul uscat, elfii nu pot apela la vicleşuguri.

-         În pofida faptului că se spune că nu mai dispun de magie încă de când a avut loc Marea Judecată, nimeni nu poate garanta acest lucru, interveni unul dintre generali.

Seppo evită contactul direct cu Tirithiel, ştiind că n-ar putea să evite contactul cu tăietura adâncă ce-i cresta faţa. Pe care el i-o făcuse într-o luptă ce se presupunea a fi antrenament.

-         Elfii cunosc puterea cuvântului şi de-ndată ce Regina a afirmat că au fost lipsiţi de puteri, am ştiut că spune adevărul, spuse Seppo, oprindu-se din mers şi privindu-şi generalii. Domnilor... prieteni, am aşteptat prea mult timp ca această clipă să vină. Mâine, pe vremea asta, o să fim una cu pământul ori vom fi stăpânii acestor meleaguri. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că a doua variantă sună mult mai bine!

Câteva râsete se auziră, în timp ce Seppo îşi puse braţul stâng după umerii lui Caleb, iar apoi generalii veniră, unul câte unul, să strângă mâna celui ce avea să-i conducă spre victorie.

***

Fata se chinuia să nu adoarmă, să îşi ţină ochii deschişi, ştiind că exista posibilitatea de a nu va mai avea această şansă pentru multă vreme. Atingerea fină a satinului la contactul cu pielea sa provoca un sentiment dulce, ce o învăluia prin necunoscut. Simţi o adiere caldă strecurându-se prin întredeschiderea ferestrei  şi odată cu ea, o senzaţie de teamă îi umbri conştiinţa.

Sunetul cornului din Anar se auzi din neant, iar fata se repezi la fereastră, în ciuda faptului că ştia de dinainte ce avea să vadă. În depărtare, acolo unde cerul se unea cu pământul, linia orizontului fu umbrită de dorinţa istovitoare de a răzbi, de a acapara ceea ce în veci nu avea să fie a lor. Rebelii se apropiau. Elyon putea să le audă tropăiturile, iar pentru  clipă avu senzaţia că podeaua se cutremură sub picioarele sale. Deschise fereastra şi îşi spijini coatele de pervazul din piatră, crispându-se cu fiecare clipă ce trecea pe lângă ea.

Simţi o prezenţă alături de ea şi o palmă transpirată aşezându-i-se pe umărul dezgolit. Sângele îi pulsa în vene din ce în ce mai repede. Venise momentul. Se întoarse şi îşi văzu sentimentele oglindite pe chipul sclavei, devenită între timp prietena sa. Dar nu, îşi dădea seama că aceeaşi mimică o avea fiecare locuitor al Anarului.

-         Regina vă aşteaptă, murmură Eirene, cu greu reuşind să-şi ascundă teama din glas.

Elyon o privi cu părere de rău. Eirene era o fiinţă slabă, care se născuse pentru a sluji şi nu pentru a-şi impune voinţa. De-ar cădea în mâna vreunui rebel, n-ar avea curaj să-şi ia viaţa pentru a scăpa de teroare, iar de-ar fi supusă la chinuri, nu s-ar lupta pentru viaţa sa. Înfăţişarea sa ispititoare atrăgea atenţia fiecărui reprezentant al sexului opus, atunci când îşi făcea drum prin castel, însă loialitatea sa era mai presus de orice. Fiică de bucătăreasă, Elyon se pricopsise cu ea, încă de când avea şapte ani. Împreună descoperiseră că viaţa era mai frumoasă una în compania celeilalte.

Elyon se duse şi săltă capacul sipetului imens aşezat lângă pat. Aruncă o privire rapidă, ştiind că nu avea prea mult timp pentru a se aranja şi îşi alese un peplos de culoare purpurie, pe care Eirene  ajută să şi-l pună. Sclava îi urcă brăţările de aur, simple, până deasupra coatelor, pe altele le lăsă mai jos, la încheieturile mâinilor, iar în picioare, Elyon îşi puse o pereche de sandale.

Cele două străbătură în linişte culoarul ce ducea la Sala Tronului, iar locurile în care Elyon era obişnuită să-i vadă pe slujitori ducându-şi  la capăt muncile, acum, erau lipsite de orice semn de viaţă. Pe pereţi erau agăţate portrete ale conducătorilor acelui tărâm, ce proveneau din Dinastia Creusia, întinzându-şi domnia pe durata câtorva milenii.

Cei doi străjeri ce păzeau intrarea în Sala Tronului le observară apropiindu-se şi deschiseră uşile înaintea lor.

Sala Tronului era cea mai luminoasă încăpere din întreg castelul, trecerea dintr-o încăpere în alta fiind atât de bruscă, încât, pentru câteva clipe, ochii albaştri ai lui Elyon lăcrimară. Coloanele albe ce porneau din podea se ridicau câţiva metri şi erau ornate cu ghirlande de flori albe şi albastre.

Sala Tronului era plină de lume; cei mai mulţi erau elfi, deşi veniseră şi oaspeţi, precum conducătorii popoarelor aliate Anarului şi totodată, prieteni ai Reginei. Conducătoarea ţinutului şedea în thronos – un jilţ înalt, cu spetează albă, aflându-se deasupra tuturor. Lângă ea, având o statură aproape la fel de impunătoare precum Regina sa, se afla înţeleptul Rowen, ale cărui poveţe erau mai mult decât respectate, chiar şi de către stăpâna sa.

De cum intrară, privirile tuturor se aţintiseră asupra celor două fete. Discuţiile încetară şi pentru a doua oară, ecoul sunetului conului din Anar se răspândise şi-n cele mai îndepărtate colţuri ale încăperii. Elyon păşi cu certitudine, străbătând distanţa până în locul în care se afla Regina, sub atenta observaţie a celor deja prezenţi. Aveau, într-adevăr şi ce să vadă – era o reprezentantă a sexului slab, singura ce făcea parte din oastea elfilor, care pe cât era de frumoasă, pe atât de bine mânuia sabia. Tânără, abia trecută de vârsta majoratului, de statură medie şi mult prea uscăţivă pentru a se numi unul dintre cei trei conducători ai oastei elfilor, după părerea membrilor consiliului regal, Elyon deţinea o putere mai mare decât şi-ar fi putut cineva imagina.

Oprindu-se la câţiva metri înaintea Reginei, făcu o reverenţă şi aşteptă.

Conducătoarea anarienilor îşi umezi buzele, trădându-şi astfel sentimentele ce-i răzbeau trupul. În ciuda acestui fapt, era cunoscută drept cea mai curajoasă şi dreaptă descendentă a lui Gyril de Creusia, care-şi onorase poporul pe timpul domniei sale, ce se sfârşise în urmă cu mai bine de două mii de ani. Niciun fir cărunt nu se întrevedea în cosiţele părului său negru, iar pe chipul alb ca laptele era încrustată o pereche de safire, trăsătură dobândită din generaţie în generaţie. Vocea sa metalică era aspră ca de obicei, remarcă Elyon, iar asta îi demonstra cât de gravă era situaţia.

-         Rebelii au încălcat pactul consfinţit în urmă cu o sută cincizeci de ani, au pătruns pe teritoriu anarian, un atac direct la adresa populaţiei. Solul trimis a exprimat dorinţa lui Seppo de a le ceda conducerea Anarului. Ne-au lăsat o zi. Atunci când soarele se va afla din nou la mijlocul boltei cereşti, rebelii vor ataca cetatea.

Înţeleptul Rowen îşi drese vocea şi, primind acordul Reginei, începu a împărtăşi planul de luptă pe care-l puse la punct împreună cu generalii Scornio şi Nieriel, de îndată ce simţiseră pericolul care urma să se abată asupra întregului ţinut.

-         Împreună cu oştile aliate, conduse de bunii lor conducători, avem şanse să îi punem la punct pe Seppo, împreună cu corciturile lor.

Elyon reflectă asupra cuvântului cu care-i denumea pe rebeli. În ciuda faptului că nu era de acord cu sfaturile lui Rowen mai tot timpul, întotdeauna plecase capul, ştiind că acesta avea susţinerea Reginei. Iar în acel moment făcea întocmai.

-         Vom învinge şi de această dată, iar după ce ziua de mâine se va încheia cu victoria noastră, bătrânii, femeile, copiii, cu toţii se vor bucura în continuare de zilele care le-au mai rămas.

Da, dar exista posibilitatea să îşi trăiască restul zilelor în singurătate, plângându-şi ca părintele, fratele, soţul ori fiul. Elyon îşi ridică privirea şi o întâlni pe cea a Reginei. De-ndată îşi dădu seama că în încăpere se lăsase din nou linişte, iar acum era momentul ca vocea să i se facă auzită.

-         Oamenii tăi sunt pregătiţi, Majestate. Îşi iubesc tărâmul unde s-au născut, au crescut şi trăiesc, iubesc viaţa, deţin toate valorile pentru a fi cei mai iscusiţi soldaţi ai Anarului şi îşi iubesc Regina. Sunt mai mult decât instruiţi pentru luptă.

-         Bun, răspunse Regina. Dar conducătoarea lor este pregătită?

Elyon văzu cu coada ochiului cum în stânga sa, solul rebelilor nu avea nicio reţinere din a înfăţişa un surâs zeflemitor. Era mai mult ca sigur că nu i se acorda atenţie, de altfel, cine ar fi făcut-o. Era unul dintre proscrişi, adică un nimeni. Şi totuşi, reuşise să-i capteze atenţia.

-         Ei bine? Insistă Regina.

Dură mai puţin de o fracţiune de secundă să îşi scoată brăţara de pe mâna dreaptă, iar în momentul următor, obiectul din aur se lovi de fruntea bărbatului, dezechilibrându-l. Un strigăt de durere spulberă starea de acalmie şi toate privirile se îndreptară în direcţia solului.

-         M-am antrenat din greu, am luptat corp la corp cu ei, pentru a-i învăţa şi pentru a învăţa, la rândul meu. Oamenii tăi sunt pregătiţi, iar eu mai mult decât atât.

Glasul i se făcu auzit printre gemetele rănitului şi murmurele celor prezenţi în sală. Fiecare bărbat era uimit de reacţia lui Elyon şi nu ştia ce părere ar trebui să-şi formeze în legătură cu plăpânda făptură. Elyon se afla pentru prima oară în pragul războiului, pe punctul de a lupta. Conflictele din trecut se rezolvaseră mai uşor, pe cale amiabilă ori luptele se încheiaseră prin predarea armelor de către armata aflată în opoziţie. Dar într-adevăr, dacă înainte să pătrundă în Sala Tronului avea vreun dubiu, ei bine, acum era ferm hotărâtă să conducă oastea elfilor spre victorie. Iar Regina ştia asta. Nu-şi abătuse atenţia de la Elyon pentru nicio secundă. Îi urmărea cu atenţie fiecare gest.

-         Este destinul meu să-mi protejez oamenii, continuă Elyon, fiind sigură că atenţia fiecărui bărbat prezent în Sala Tronului era îndreptată în direcţia sa.

-         Nu. Destinul tău este să mori protejându-ţi regatul, preciză Regina.

Elyon simţi o adiere răcoroasă învăluind-o, care trecu la fel de repede precum venise. Vorbele rostite de către Regină spuseseră un adevăr general, după părerea celorlalţi, însă fata primi cu îndoială cuvintele. Nu era permis să ceri explicaţii Reginei, însă în ciuda acestui lucru, Elyon avusese tendinţa să o facă. Mânată de slăbiciune, dădu aproape imperceptibil din cap şi încuviinţă:

-         Da. Îşi reprimă un oftat. Ai dreptate, mamă, voi proteja Anarul cu preţul vieţii.

***

Cerul care obişnuia să fie senin, începea să capete o nuanţă de violet închis, iar acest lucru atrăgea atenţia fiecărui locuitor din ţinutul Soarelui. Se zicea că, încă de când primele fiinţe vii apăruseră în acel tărâm, lumina soarelui nu coborâse mai jos de linia orizontului, nu încetase niciodată să încălzească suprafaţa pământului. Zi de zi, mingea de foc urma acelaşi traseu, asemenea unui pendul. 

Locuitorii Anarului priveau cu teamă cerul ce parcă prevestea că ceva rău avea să se întâmple. Soarele părea să îşi piardă din putere, în timp ce cobora spre linia orizontului, sădind în gândurile anarienilor întrebări la care nu se găseau răspunsuri.

Caleb înaintă printre trunchiurile copacilor, călcând cu precauţie, încercând să nu atragă atenţia gardienilor, pe care reuşise să-i localizeze dintr-o singură ocheadă. Spre deosebire de tatăl său, Caleb era un adevărat strateg, reuşind să-şi să-şi doboare adversarii prin învăluire, fiind mereu cu un pas înainte.

Făcu câţiva paşi spre dreapta, fără să-l scape din observaţie pe gardianul care stătea cu spatele, cel mai probabil, moţăind. Ajungând la tufele pline de zmeură şi mure, se ghemui şi începu să mănânce cu poftă. Se auzi sunetul cornului din Anar pentru a treia oară, captând atenţia băiatului. Prin acest mod, Regina le declarase război. Caleb se aşeză pe un petic de iarbă, rămânând cu privirea în gol. Câţi oameni aveau să moară în următoarele ore? Oare chiar îşi fiecare ostaş ale celor două armate îşi doresc să lupte pentru conducătorii lor? El era mai mult ca sigur că în eventualitatea în care nu ar fi fost fiul lui Seppo, tot ar fi luptat pentru Anar, pentru ceea ce era al său şi totodată al fiecărui om din ţinutul Soarelui.

Fiind prins în gânduri nu zări silueta cenuşie ce străbătea una dintre potecile lăturalnice. Elyon îşi aşeză mai bine marginea peplosului, ce risca să-i alunece de pe cap. În ciuda faptului că nu mai fusese prin acele locuri de câţiva ani, de data aceasta era o necesitate. Idei sumbre i se rostogoleau prin minte, iar imaginea cerului ce devenea din ce în ce mai întunecat, îi trezi amintiri. Amintiri pe care nu ar fi trebuit niciodată să le ignore. Se opri în faţa unui trunchi gros de copac şi privi cu circumspecţie primprejur. Nu era nimeni şi totuşi ezită. Dacă cineva ar fi urmărit-o, numai dacă cineva ar şti ce era pe cale să facă, viaţa ei avea să îşi găsească sfârşitul înainte de a intra în luptă.

Îşi ridică mâna dreaptă şi îşi lipi palma de lemnul rece. Închise ochii şi expiră aerul din plămâni printre buzele crăpate.

-         Onstyrian, onbregdan!

Se dădu un pas înapoi, iar trunchiul copacului de desfăcu în două, dezvăluind un şir de trepte ce o luau în jos. Elyon păşi nesigură şi în câteva secunde, întreg locul era privat de lumina soarelui şi scufundat în beznă.

-         Leohtbora.

Şoapta se auzi de nicăieri şi dintr-o dată de-o parte şi de alta a scărilor se aprinseră torţe. Elyon fuse cât pe ce să se dezechilibreze, fiind luată prin surprindere. În momentul în care piciorul fetei coborî de pe ultima treaptă, recunoscu locul, de parcă îl vizitase ultima oară în urmă cu câteva zile.

-         Prinţesă Elyoneeth, sunetul paşilor tăi nu este nicio surpriză pentru mine. Apropie-te, te rog!

Iar ea făcu întocmai. Îşi descoperi capul, acum că ştia că se afla în siguranţă şi în timp ce păşea, îşi analiza locul. Arăta precum ultima oară – nici n-ai fi zis că trecuseră mai bine de opt ani. De pereţii făcuţi din rocă erau încleştate rădăcinile copacilor, iar pe alocuri, se zăreau porţiuni cu muşchi şi erau agăţate flori albe şi albastre. O fântână se afla în mijloc, iar lângă ea aştepta Merueh, ultimul Oracol al elfilor şi totodată, singura supravieţuitoare a Marii Judecăţi. Chipul îi era acoperit pe jumătate de un voal de culoare neagră, lăsându-i la vedere ochii mari, de culoarea funinginii.

Elyon se aşeză în faţa sa, de partea cealaltă a gurii fântânii plină până la refuz cu apă şi simţi cum obrazul stâng îi ia foc. Nu era pentru prima oară când simţea acel lucru, însă nu-şi putu reprima freamătul.

-         Aşadar, a venit timpul, afirmă Merueh cu mulţumire. Fii fericită, prinţesă, destinul tău este măreţ. Şi eşti pe cale să faci cunoştinţă cu el.

-         Când am venit prima oară ai spus că nu eram pregătită să-mi aflu soarta. Şi m-ai îndemnat să revin atunci soarele nu va fi singurul punct de pe cer, iar acesta va căpăta culoare nefirească.

-         Eşti sigură că eşti pregătită?

-         Simt că sunt pe cale să-mi conduc oamenii spre moarte, iar ţara spre ruină. Deci da, arată-mi.

Fata îşi plecă privirea, căutând imagini pe suprafaţa apei şi tresări în momentul în care simţi atingerea degetelor fine ale Oracolului. Acestea îi ridicară bărbia, atrăgându-i atenţia. Vălul negru se desprinsese, lăsând la vedere pielea cicatrizată din cauza flăcărilor. În asta a constat Marea Judecată, îşi aminti vorbele mamei sale, toate dătătoarele de viaţă ce deţineau puteri magice trebuiau ucise, pentru a se naşte egalitate între popoare. Acest episod s-a petrecut înainte de domnia lui Gyril.

-         Nu este nimic de văzut acolo, îi atrase atenţia glasul ciudat de blând a lui Merueh. Îţi pot arăta viitorul oricărei alte fiinţe, îţi pot spune ce va face, cum va muri. Dar nu şi pe al tău.

-         Din cauza...

-         Datorită a ceea ce eşti. Eşti o binecuvântare pentru toţi cei ce au auzit, cel puţin, de tine. Prinţesă Elyoneeth, ai ceva la care ei nici măcar nu sunt în stare să viseze.

-         Un blestem, scuipă fata cuvintele, simţind nevoia să-şi plângă de milă.

-         Un dar, Elyon. Ai puterea de a aduce pace în vreme de război. Ascultă-mă! Îi porunci, văzând că era pe cale să-i conteste vorbele. Lupta asta este destinul tău. Au fost şi vor mai fi multe războaie, chiar şi mai măreţe decât acesta. Dar pentru ca istoria să se contureze, a fost nevoie ca tu să te naşti. Destinul tău este să mori protejându-ţi regatul!

Lui Elyon i se păru că aude vocea mamei sale. Dar acolo nu se aflau decât ea şi cu Merueh. Regina ştiuse încă de la bun început ceea ce avea să urmeze, însă îşi îndeplinise toate atribuţiile şi se zbătuse pentru ca Anarului să-i fie bine. Şi asta avea să facă şi ea.

-         Atunci spune-mi, Oracolule, spune-mi.

Caleb legă capetele funiei de membrele din faţă ale celor doi iepuri, apoi îşi puse arcul şi tolba cu săgeţi în spinare. Cerul se întunecase, fiind de un albastru mai închis, iar alături de soarele, ce părea să se micşoreze pe măsură ce înainta spre linia orizontului, apăruseră mici puncte albe, strălucitoare. Băiatul apucă cu grijă colţurile bucatei de pânză, unde pusese zmeura şi murele, pentru a i le duce întregi tatălui său şi porni spre tabăra rebelilor. Gardienii erau poziţionaţi la o distanţă considerabilă, în sensul opus, astfel încât nu ducea grijă de vreun posibil pericol.

Deşi se îndepărtase destul de mult de marginea pădurii, reuşise să-şi marcheze drumul, aşezând la baza fiecărui trunchi de copac pe lângă care trecuse, câte o floare albă. La intrare în pădure se afla o baltă, unde erau sute de astfel de flori albe şi albastre. Se oprise şi luase câteva. Deodată, se auzi un foşnet din partea stângă şi-şi îndreptă atenţia în acea direcţie. Văzu o siluetă întunecată, care abia se putea zări şi care stătea în faţa unui trunchi gros de copac. O iscoadă. Lăsă vânatul jos, alături de fructele de pădure şi înaintă câţiva metri, călcând cu grijă. Îşi pregăti arcul să tragă şi zise:

-         Nu mişca!

 Silueta tresări, auzindu-i glasul.

-         Lasă-ţi armele la pământ sau nu vei mai apuca bătălia.

Caleb observă linia îngustă a umerilor, statura medie şi îşi dădu seama că nu era soldat. Repetă avertismentul, când o voce tremurândă îi răspunse:

-         Nu sunt înarmată.

-         Arată-mi-te. Acum!

Silueta se întoarse, iar primul lucru pe care-l observă la făptura ce i se înfăţişa înainte fu semnul ce-i strălucea pe pometele stâng. De la acea distanţă nu putea desluşi ce anume era, numai că-i lumina întregul chip. Aflându-se încă în postura de a o săgeta, Caleb se apropie şi-i ordonă să-şi descopere capul. În ciuda faptului că fusese mai mult decât surprins să descopere un chip de fată în spatele ţesăturii, frumuseţea acestuia îl făcuse să îşi piardă pentru câteva clipe cuvintele. Dacă înainte avea o mulţime de întrebări în minte, toate i s-au spulberat. Părul răsfirat de-un blond auriu îi ajungea mai jos de cordonul negru prins în talie, câteva suviţe împletite încadrându-i chipul alb ca laptele. Ochii migdalaţi îl priveau fix, iar dincolo turcoazul întunecat al irişilor, Caleb descoperi teamă. Coborî vârful săgeţii, pentru a-i oferi o notă de confort şi vru să-i afle numele.

Elyon înghiţi în sec, neştiind ce să răspundă. Era expusă, nu avea cum să se apere, darămite să se salveze. Se afla la mâna unui proscris care nu părea deloc încântat de prezenţa sa.

-         Nu o să-ţi fac niciun rău, o încurajă vocea lui.

Fata ar putea jura că dacă i-ar afla identitatea, cel din faţa sa n-ar mai fi de aceeaşi părere. Părul închis la culoare şi tăiat scurt fusese primul semnal că viaţa îi era în pericol. Iar săgeata îndreptată în direcţia sa îi confirma gândurile. Dar ochii blânzi îi dădeau încredere.

-         Lasă-mă să plec.

-         Nu înainte de a-mi spune cum te numeşti.

Caleb încercă să se apropie, iar spatele fetei se lipi de trunchiul copacului. Elyon îşi dădu la o parte o şuviţă blondă ce-i gâdila nasul şi îşi îndreptă spatele. Era fiica Reginei, conducătoarea oastei anariene şi nu avea de ce să se ascundă. Finalul avea să fie acelaşi, orice ar fi făcut. Făcu un pas înainte, iar vârful săgeţii îi pătrunse veşmântul cenuşiu , apăsându-i pielea.

-         Lasă arma. Vei avea ocazia mâine, în luptă, să-ţi arăţi îndemânarea.  

Vocea tăioasă, precum şi schimbarea de atitudine îl uimi. De altfel, teama din priviri îi dispăruse şi Caleb ar fi putut jura că acea fiinţă plăpândă avea de gând să sară la gâtul său. Acum, că se aflau faţă-n faţă, Caleb îi putu desluşi semnul care lucea pe pomete – era o floare de lotus. Asemenea celor pe care le luase de pe lac şi pe care le folosise pentru a-şi marca drumul. Întrucât era pentru prima oară când vedea asemenea minunăţie, avu tendinţa să-şi desprindă degetele de pe arc şi să-i atingă pielea fină a obrazului.

-         Caleb, tu eşti?

Glasul, deşi părea îndepărtat, îi atrase atenţia şi se întoarse în direcţia din care se auzise, scăpând-o din vedere pe fată. Elyon profitând de ocazie, luă o piatră şi îi lovi cu toată puterea în spate, ştiind că durerea avea să-i taie respiraţia şi să-l dezorienteze. Simţise pe pielea ei acest lucru.

Caleb strigă de durere şi căzu în genunchi, simţind cum rămâne fără aer. Îi scăpase! O avusese îi mâini şi reuşise să-i scape. Un val de ameţeală îl învălui şi fu nevoit să se sprijine de trunchiul copacului. Scutură de două ori din cap, iar apoi observă silueta cenuşie îndepărtându-se. Încercă să o ia după ea, dar era sleit de puteri. O urmări cu privirea pe fată strecurându-se printre tufişuri, apoi oprindu-se în loc. 

Elyon se răsuci pe călcâie şi reuşi să-l vadă pe solul rebelilor alergând spre cel pe care-l lovise. Acesta din urmă abia putea să-şi ţină echilibrul şi privea în direcţia ei. Îl văzu încercând să-şi ridice arcul de jos şi hotărî că era timpul să dispară de acolo, înainte ca gărzile să apară. Închise ochii şi-şi umezi buzele.

-         Bedyrne ús! Astýre ús banonweard!

Deschise ochii şi răsuflă uşurată văzându-se în propria cameră. Lucrurile îi erau atât de familiare încât, pentru o clipă, simţi nevoia să plângă. Mai erau câteva ore şi toate acele lucruri avea să dispară din viaţa sa. Destinul ei era acela de a-şi salva poporul şi aşa avea să fie.

-         Prinţesă...

Speriată, Elyon se întoarse. Eirene o privea perplexă, îngămâind câteva vorbe fără sens. Fusese în camera în momentul în care Elyon se teleportase. Secretul îi fusese descoperit, iar acum nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Fata se apropie încet de Eirene, o apucă de încheietura tremurândă şi îi şopti:

-         Şşt, nu ţipa, te rog.

Eirene încuviinţă în absenţă, fiind mult prea speriată să dea drumul cuvintelor ce-i ardeau gâtejul.

-         Trebuie să vorbim, Eirene, dar trebuie să-mi promiţi că mă vei asculta cu atenţie.

Fata se lăsă încet pe podeaua rece, iar Elyon se aşeză înaintea sa, după ce îşi dăduse peplosul jos. Vorbind în şoaptă, începu să-şi destăinuie secretele şi intenţiile, în ceea ce privea ziua ce avea să urmeze.

Soarele era pe cale să devină un punct pe mediana boltei cereşti, moment mult aşteptat. Inesteticitatea peisajului tulbura fiecare soldat, fie el făcând parte din armata elfilor, ori din cea a rebelilor. Nu se mai văzuse aşa grozăvie vreodată, iar micuţele corpuri argintii ce străluceau împrejurul discului portocaliu deveneau din ce în ce mai numeroase.

Cine trebuia să fie prezent era. Ostaşii îşi încleştară degetele în jurul mânerelor săbiilor, aşteptând ca liderii lor să le dea semnalul de a ataca.

Seppo îşi aşeză coiful pe cap şi îşi scoase sabia din teacă. Un zâmbet îi înflori în colţul gurii, deja imaginându-se învingătorul bătăliei, ocupând tronul la care visase încă de când s-a aflat în floarea vârstei. De altfel, în adâncul sufletului, nici nu şi-ar fi dorit ca Regina să-i fi acceptat oferta. Victoria este mult mai plăcută atunci când o obţii cu propriile puteri. Toată viaţa se simţise mai mult decât complexat din cauza a ceea ce era – jumătate om, jumătate elf, adică o corcitură alungată din ambele părţi.

Ocupându-se cu negoţul, tatăl său îşi făcea adeseori drum prin târgurile organizate în interiorul cetăţii Anarului, în căutare de oferte mai bune pentru produsele sale. Dar în pofida faptului că statutul majorităţii localnicilor nu diferea cu nimic de cel al părintelui lui Seppo, aceştia se simţeau superiori, plimbându-l cu vorba, respingându-l în cele din urmă. De câteva ori chiar şi atacându-l. Văzând aceasta, Seppo jurase ca într-o zi neamul său avea să ia locul elfilor de sânge-pur.

De partea cealaltă, Elyon simţea că rămâne fără aer. Oricât de mult încerca să se stăpânească, nu reuşea s-o facă. Era pentru prima oară când lua parte la o bătălie cu o asemenea importanţă, iar faptul că ştia cum avea să se termine bătălia o descuraja cu fiecare secundă ce trecea. Privi la cerul întunecat. Soarele arăta ca o gaură imensă ce părea că o să-i aspire pe toţi. Momentul era aproape. Stătea cu spatele la armata rebelilor, privindu-şi ostaşii. Câţi dintre ei ar vrea cu adevărat să lupte, ştiind că exista posibilitatea de a nu-şi mai vedea femeia, familia sau căminul.

-         Însă de asta suntem aici. Să ne apărăm ceea ce ne-a aparţinut dintotdeauna.

În dreapta sa, Nieriel îşi încuraja soldaţii. Dădea ture prin faţa lor şi în timpul rămas până ce armatele aveau să atace, el îşi spunea discursul, aşa cum făcea înaintea oricărei bătălii. În partea cealaltă, Scornio aştepta cu scutul sprijinit de picior şi cu sabia înfiptă în pământul tare.

-         Fiţi curajoşi, luptaţi cu îndârjire, muriţi cu cinste!

-         Nu va fi necesar.

Nieriel rămase cu cuvintele în aer, iar mai multe perechi de ochi se îndreptară în direcţia fetei. Elyon le susţinu privirile, de data asta nelăsând să se vadă ce era cu adevărat în sufletul său. Cuvintele lui Merueh îi dansau prin faţa ochilor, oferindu-i credinţă.

Cei doi generali se postară înaintea sa, încercând să descopere sensul cuvintelor sale.

-         Există o altă cale de a stinge ura dintre elfi şi rebeli.

-         Prinţesă, nu înţeleg ce sugerezi, spuse Nieriel. Dacă te referi la faptul că se poate lega pace între cele două popoare te înşeli. Ar trebui să...

-         Chiar ştii cu adevărat ce este aceea – pace?  Sau doar ai citit despre ea, prin cărţi? Se răsti Elyon.

Neaşteptând vreo reacţie din parte celor doi, înaintă pe câmpul de luptă, spre adversarii săi. Încercă să-şi încetinească bătăile inimii, simţind cum armura devine parcă din ce în ce mai greu de dus. Din acest punct de vedere, constituţia ei era un dezavantaj. Armurile erau făcute pentru bărbaţi-soldaţi şi nu pentru femei. Nu se mai văzuse ca o fată să conducă armata elfilor – pentru că nu se mai întâmplase ca singurul moştenitor al tronului să fie de sex feminin.

Auzi în spatele său două mersuri apăsate, iar asta-i dădu încredere. În ciuda slăbiciunii sale fizice, după cum ar spune unii dintre soldaţi, ea putea să îşi impună autoritatea. Observă că, la rândul lor, trei bărbaţi se îndreptau către ei. Parcursese jumătate din dinstanţa ce despărţea cele două oşti, iar cei trei rebeli se opriră la mai puţin de zece metri în faţa lor. Elyon micşoră distanţa şi nu putu să ignore diferenţa de înălţime dintre ea şi ceilalţi.

Seppo privi încruntat la făptura ce i se înfăţişa, amintindu-şi că posibilitatea ca un elf de acea statură să fie recrutat era infimă. Abia îi ajungea la nivelul bărbiei şi el credea că avea să învingă în luptă? Deodată, făptura scundă îşi scoase sabia şi îi înfipse vârful în pământ, apoi sprijini scutul de ea şi îşi agăţă coiful de mânerul acesteia. Seppo era stupefiat. O fată, o copilă ce părea mai tânără decât propriul său fiu i se înfăţişa pe câmpul de luptă. Căută orice semn cum că ar fi o glumă – una proastă – pe chipurile celor doi bărbaţi poziţionaţi în spatele fetei, însă fără rezultat.

-         Ce e asta?

Cuvintele nu-i aparţineau lui Seppo, ci lui Caleb, pe a cărui chip se oglindea năucirea tatălui. O vedea pentru a doua oară în mai puţin de o zi şi spre deosebire de ultima dată, fata emana siguranţă şi hotărâre. Exact ceea ce refuzase el să remarce şi drept consecinţă, se alesese cu o lovitură dureroasă în spate.

-         Deşi nu am vrea să recunoaştem, aceasta este lupta noastră. De fapt, a ta, Seppo, şi mamei mele, Regina Anarului. Dar ei – se opri şi se roti o dată, cuprinzându-i cu privirea pe toţi soldaţii elfi, respectiv rebeli – nu trebuie să sufere din cauza ambiţiilor voastre.

O adiere rece veni de nicăieri, iar Elyon îşi simţi pielea zbârlindu-se. Încercă să ocolească încruntătura băiatului, care se dovedise a fi fiul conducătorilor rebelilor, şi rosti tărăgănat:

-         Propun să fie o luptă de unu la unu. Eu împotriva celui pe care-l desemnezi apt de a-ţi obţine victoria.

Seppo începu să râdă batjocoritor, zalele de metal ale armurii făcând un zgomot agasant. La rândul lor, Scornio şi Nieriel erau nedumeriţi în legătură cu hotărârea fetei, dar nu se cuvenea să o tragă la răspundere pentru faptele sale pe prinţesa Anarului.

Elyon îşi încleştă pumnii, luptându-se cu dorinţa de a înfige vârful sabiei sale în gâtul lui Seppo. Atunci, cu singuranţă că nu avea să mai scoată acele sunetele apăsătoare.  

-         Mă voi lupta cu tine.

Caleb făcu un pas în faţă, ajungând lângă tatăl său, care simţea numai mândrie pentru fiul său. În ciuda faptului că era o luptă câştigată din start, băiatul avea să-şi demonstreze calităţile pe care le moştenise de la el.

-         Aşa să fie, încuviinţă Elyon.

Fata se întoarse spre cei doi generali şi i se păru că observă o fărâmă de recunoştinţă pe chipurile lor. Momentul dispăru imediat şi cei doi se apropiară începând a-i da sfaturi în ceea ce privea tehnica adversarului. Încă de când se apucase să se antreneze, Elyon înţelesese că un prim avantaj al său era iuţimea mişcărilor sale. Evident, nu se putea aventura într-o luptă corp la corp, astfel că trebuia să profite de rezistenţa fizică pe care o căpătase îndelungul antrenamentelor. Nieriel o luă înapoi spre oastea sa, în timp ce Scornio îşi aşeză palma aspră pe umărul ei, în semn de încurajare.

-         Fii binecuvântată, copilă.

Elyon înmână bărbatului coiful ce-i aparţinea. Ştia de dinainte să calce pe câmp de luptă că nu avea să-l poarte – ar fi fost un chin. Apucă mânerul sabiei şi îşi ridică scutul. Soarele se afla deasupra lor – lupta trebuia să înceapă. Îşi privi adversarul şi observă că acesta era gata.

Aşa începe.

Caleb atacă. Sabia i se îndreptă cu putere în direcţia fetei şi fu luat prin surprindere atunci când lovitura îi fuse parată, iar mai mult decât atât, adversara îl împinse cu scutul, încercând să-l dezechilibreze. Încercă să urmărească atent jocul de picioare al fetei, pentru a putea preveni următoarea lovitură. Sunetul strident produs de încrucişarea metalului săbiilor inundă timpanul lui Elyon, faţa transformându-i-se într-o grimasă. Îşi dădură târcoale, fiecare dintre cei doi încercând să anticipeze mişcarea adversarului. Băiatul făcu un salt şi lansă cu toată puterea o lovitură, dezechilibrându-şi adversarul. Elyon ridicase scutul în ultima clipă, tăişul sabiei ricoşând la mică distanţă de faţa sa, fiind urmat de o lovitură de cot. Pe moment îşi pierdu răsuflul, omoplatul drept fiindu-i stăbătut de un junghi. Încercă să-şi menţină privirea asupra adversarului pentru a putea evita pe cât posibil următoarea lovitură, când Caleb zise:

-         Ceea ce s-a întâmplat ieri a fost, după cum observi, un accident. Am fost luat pe nepregătite.

Elyon îşi aruncă scutul la pământ şi îşi dădu după ureche câteva fire blonde căzute pe faţă.

-         Te consideri un om de onoare?

Veni subit întrebarea ei, iar la fel de brusc fu şi atacul său. Fără scut putea să se mişte mult mai lejer, astfel încât îl luă prin surprindere pe Caleb şi tăişul sabiei sale lăsă o dungă subţire şi roşie pe antebraţul băiatului. Acesta din urmă privi cu uimire rana ce degaja o usturime la nivelul întregului braţ.

-         Răspunde-mi! Îi atrase atenţia glasul ce trăda începutul de oboseală al fetei.

-         Ştiu mai bine ce este onoarea decât jumătate din numărul bărbaţilor ce fac parte din armata ta.

-         Bun.

Caleb îşi aruncă şi el într-o parte scutul şi se avântă cu putere în direcţia fetei. Rapiditatea loviturilor o ameţiră şi intră în defensivă, abia putând să se apere. Ţipă, simţind arsura de la nivelul obrazului. Firişoare de sânge începură să se prelingă înspre bărbie. Se părea că şi scutul acela avea rostul său. Deodată, Elyon se aplecă, ferindu-se de lovitura de-i putea smulge capul de pe umeri şi pumnul îi intră-n contact cu bărbia adversarului. Creştetul băiatului fu smucit în spate şi în secunda următoare se prăbuşi pe pământul tare.

În ciuda faptului că îşi simţea mâna amorţită, Elyon îşi menţinu atenţia asupra lui Caleb. Acesta era vădit tulburat din cauza loviturii, dar în special de faptul că deşi avea ocazia, fata refuza să sfârşească lupta. Sabia lui se afla la distanţă de locul în care era căzut şi nu putea ajunge la ea.

Elyon îşi şterse cu dosul palmei traspiraţia ce îi acoperiseră fruntea. Şuviţe de păr îi ieşiseră din coada împletită şi acum i se lipeau de piele. Era rănită şi obosită. Şi-n ciuda acestul lucru nu voia să renunţe. Nu încă. Nu înainte de a-i atrage atenţia adversarului asupra ceea ce trebuia să facă.

-         Ridică-te şi ia-ţi sabia. Dacă tot e să mor, măcar să facem un spectacol pe cinste. Ce zici?

Caleb se întrebă dacă auzise bine. Cuvintele îl tulburară şi-n acelaşi timp îi stârniră curiozitatea. Îşi înfipse privirea în cea a fetei şi pentru câteva clipe, totul se opri în jur - cele două armate se evaporaseră, soarele încremeni, iar în irişii de culoarea mării învolburate zeci de imagini se succedară. Băiatul îşi căscă ochii, cuvintele blocându-i-se în gât. Văzuse momentul în care bătălia se va sfârşi. Iar fata avea dreptate.

-         Cum... cum de ştii?  

-         Pentru că aşa trebuie să fie.

Băiatul clătină cu îndârjire din cap, broboane de apă sărindu-i din vârfurile suviţelor de păr închis la culoare. Elyon îl urmări ridicându-se şi se aşeză în poziţie de atac. Trebuia să-şi apere viaţa până ce adversarul său avea să înţeleagă. Spre surprinderea sa, acesta nu dădu vreun semn că ar dori să o atace. Lăsă sabia acolo unde era aruncată şi se apropie de ea.

De-o parte şi de alta, Seppo, împreună cu cei doi generali priveau scena cu stupoare, neavând habar de ceea ce se întâmpla între cei doi. Inimile le tresăriseră de fiecare dată când cel de-al lor fusese rănit ori căzut. Dar lucrurile o luaseră într-o direcţie neaşteptată. Şi totuşi niciunul nu avu interesul să intervină, ştiind că ar fi putut duce la eliminarea reprezentatului său.

Vârful sabiei îi împunse pieptarul, astfel că se opri. Distanţa dintre cei doi se micşorase considerabil, iar acum, Elyon putut să observe cicatricile de pe gâtul rebelului. Erau trei linii paralele, semănau cu ghearele lăsate de vreun animal sălbatic.

-         Cum de ştii că vei muri în bătălia asta? Glasul îi era răguşit şi scăzut din tonalitate.

-         Pentru că este destinul meu.

-         Şi atunci, de ce nu a putut să îmi arate şi asta femeia aceea, Merueh?

De cum rosti numele, Elyon simţi cum picioarele o lasă. Era imposibil ca el să îl cunoască pe ultimul Oracol al neamului său. Era împotriva firii ca el să poată ţine un asemenea secret.

-         În urmă cu câteva zile, a apărut ca de nicăieri şi mi-a spus că războiul îşi va găsi sfârşitul numai dacă mă voi lupta cu conducătorul elfilor. În imaginile pe care mi le-a arătat nu se putea vedea chipul viitorului adversar. Când te-am văzut că m-ai provocat, am crezut că e o greşeală, dar se pare că m-am înşelat.

Elyon îşi lăsă mâna în care-şi ţinea sabia să cadă neputincioasă pe lângă corp. Cuvintele rebelului i se roteau prin cap, îngreunându-i-se respiraţia.

-         Ai puteri magice, adăugă Caleb. Nu era nicidecum o întrebare, ci o constatare. Aşa ai reuşit ieri să scapi. Făcu o pauză. Puteai să mă omori încă din primele secunde. De ce nu ai făcut-o?

Fata cunoştea concepţiile celor care nu dispuneau de magie despre cei „înzestraţi”.  Încet-încet, Elyon începu să înţeleagă profeţia şi totodată, cuvintele Oracolului.

-         Magia este una. Iar intenţia celui ce o deţine este altceva. Nu magia este de vină pentru toate problemele ce se abat asupra acestei lumi. Asta este ceea ce oamenii ca tatăl tău nu au înţeles. Marea Judecată a fost menită să aducă numai suferinţă. Şi de aceea am ajuns aici noi doi, luptându-ne pentru greşelile altora.

Vocea începu să-i tremure şi se întorse cu faţa spre armata sa, ascunzându-şi potenţialele lacrimi ce ameninţau să se amestece cu dârele de sânge deja închegat. Liniştea se aşternu pe o perioadă mai îndelungată decât ar fi fost necesar. Caleb se apropie de fată şi vru să i se adreseze, abia atunci dându-şi seama că nu-i cunoştea numele.

-         Prinţesă.

-         Da.

Elyon tresări auzindu-i glasul şi se întoarse cu faţa spre el.

-         Ştiind amândoi deznodământul bătăliei, cum poate acesta să ducă la volatizarea conflictului?

-         Ia-ţi sabia şi haide să aflăm, spuse Elyon, un zâmbet şters conturându-i-se pe buze.

Caleb făcu întocmai. Elyon fu cea care atacase prima. În ciuda faptului că îşi ştia sfârşitul, nu voia să dea dovadă de slăbiciune în faţa adversarului, a rebelilor, ori a poporului său. Acum nu mai existau atacant şi atacat. Săbiile li se uneau,  sunete stridente inundându-le auzul, trupurile mişcându-li-se ritmic pe o melodie venită de nicăieri.

-         Acum!

Şopti Elyon, cu vocea întretăiată de oboseală şi emoţie.

Băiatul repetă mişcarea şi făcu un salt, astfel încât să o poată face dintr-o singură lovitură. Înfipse vârful sabiei cu putere, iar din gâtlejul fetei ieşi un strigăt de durere amestecată cu surprindere. Îşi plecă privirea şi văzu lama pierzându-se în trupul său. Căzu în genunchi şi înainte ca trupul să intre în impact cu pământul, Caleb o prinse.

Şi aşa se sfârşeşte.

Armata rebelilor prinse viaţă, ovaţiile străbătând distanţa dintre cer şi pământ. De partea cealaltă, elfii erau încă în stare de şoc. Prinţesa lor fusese omorâtă. Acum, nu mai exista un moştenitor la tron, iar Regina avea să fie distrusă auzind vestea.

-         Ţine-mă. Te rog. Murmură Elyon, simţindu-şi bătăile inimii tot mai rare.

-         Aţi făcut ceea ce trebuia.

Merueh li se alătură, îngenunchind lângă Elyon. Oracolul o privi cu nemăsurată admiraţie. În ciuda vârstei fragede, dăduse dovadă de mai multă înţelepciune decât mulţi care sunt pe cale să treacă în nefiinţă. Îşi sacrificase trupul nu numai pentru tărâmul său, ci pentru întreaga lume care avea să existe mult timp după moartea sa.

Cu ultimile puteri, Elyon îşi încleştă degetele în jurul mâinii lui Merueh, atrăgându-i atenţia. Firişoare de sânge i se prelungeau din colţurile gurii, pătând blondul deschis al părului şi înăbuşindu-şi un exces de tuse, vru să ştie:

-         Care mi-a fost sacrificiul, Oracole?

Era un răspuns pe care-l dorea şi Caleb. Curajul prinţesei  îl surprinse şi în ciuda oricăror tentative, Caleb lăsase mila la o parte, aceasta făcând loc  în sufletul său recunoştinţei.

-         Pacea, de existenţa căreia fiinţele de pe acest tărâm şi dimprejur nu aflaseră decât din cărţi. Priviţi în jur. Poate că voi nu puteţi simţi, dar eu cunosc natura sentimentelor ce le străbat trupurile. Merueh îşi închise ochi şi continuă. Furie, tristeţe, dezamăgire, mândrie, bucurie şi recunoştinţă.

Cenuşiul privirii i se îndreptă către Caleb, a cărui înfăţişare palidă îi confirmă faptul că Elyon nu o mai putea auzi. Merueh îi ceru băiatului să o întindă pe pământ.  Între timp, Scornio, Nieriel, Seppo şi alţi soldaţi îi înconjurară, privind cu stupoare când la Elyon, când la Merueh. 

-         Priviţi şi încercaţi să daţi o şansă fiecărui element ce vă înconjoară şi implicit vouă. Prinţesa Elyoneeth  a făcut asta pentru voi toţi, poporul ei.

Deodată, raze de lumină izvorâră din trupul fetei, obligându-i pe toţi să-şi acopere privirile. Şi atunci când se termină, o floare de lotus albastră se afla în locul în care trupul prinţesei îşi pierduse orice urmă de simţire. Acea floare era simbolul păcii, pe care Elyon şi-o dorise în tăcere. Şi pe care, într-un final, o obţinuse, lăsând în urma sa una dintre cele mai de preţ avuţii ale lumii.