Ieri am aflat că a murit bunica
vărului meu (mama tatălui) şi de atunci, au fost câteva clipe în care
amintirile m-au năpădit. Sunt genul de persoană cu mintea scurtă (nu
reţin prea multe lucruri care mi se întâmplă în decursul anilor), însă
unele evenimente mi s-au întipărit în minte şi mi-e imposibil să le uit (ironia sorţii!). Cum
ar fi, spre exemplu, momentul în care mi-am întrebat tatăl "cum se mai
simte bunicu'?", iar el mi-a răspuns, încercând să-şi ascundă greutatea
din voce, pe care nu o mai întâlnisem la el niciodată - că "bunicul e cu părinţii lui"
... Ceea ce a urmat mi-e la fel de clar ca şi cum s-ar fi întâmplat
ieri. Sau alaltăieri. Dar nu, s-a întâmplat acum 7 ani. Pentru a evita
să mă bag în detalii şi să risc să vă plictisesc şi mai tare, revin la
prima frază. Am tendinţa de a simţi milă pentru oamenii aflaţi în
suferinţă, în ciuda faptului că nu o arăt. Fie că e un coleg sau o
persoană cu care nu am vorbit niciodată, dar care este bătaia de joc a
"şmecherilor" (în GHILIMELE, bineînţeles!) - dar asta-i altă problemă,
din nou. Şi apoi, vine întrebarea care mi s-a sădit în minte subit -
oare a simţit cineva milă pentru mine atunci? Când eram chiar mai mică
decât vărul meu - aveam zece ani. Poate părea ridicol, doar că eu am
crescut la bunicii mei. Părinţii mei lucrau şi eu stăteam la bunici. Ei
m-au învăţat să scriu, să citesc, el mă ducea şi mă lua de la şcoală/grădiniţă, cu el mergeam în parc, fie vară sau iarnă. Asta până ce s-a îmbolnăvit.
Milă.
Nu ştiu dacă a simţit cineva milă pentru mine şi nu ştiu dacă aş fi
vrut asta din partea lor. Milă. Nu-mi place să fiu demnă de milă. Vreau
să mă vadă ca pe o persoană puternică. Nu vreau să afle că am perioade
în care îmi plâng de milă şi-mi ling rănile. Nu vreau să ştie nimeni
(dintre cei cu care intru în contact zilnic) că sub masca dură şi
insensibilă, pe care obişnuiesc să o afişez, sunt o fiinţă slabă.
Adică un om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu